- Cultural - nr. 149 / 31 Iulie, 2008 In peisajul literaturii romane contemporane, critica literara a jucat _ si inca mai joaca _ un rol incontestabil, important macar prin valoarea sa terapeutica ori profilactica, de nu chiar prin spiritul sau constructiv ori de-a dreptul "creator". Peisajul literaturii romane dintre 1944-1989 nu a fost deloc unul de o ariditate totala, un spatiu de apocaliptic vid de valoare si interes, cum mai vor sa creada unii, excesiv de intransigenti, ci unul de emergenta a creatiei autentice. Compromisuri s-au facut, au existat cazuri de impostura estetica, nu intotdeauna literatura s-a ridicat la inaltimea menirii sale, e adevarat. Dar o negatie totala a ceea ce s-a "petrecut" in literatura romana postbelica e imposibil de efectuat si probat, cu argumente viabile. Cred, dimpotriva, ca ar exista suficiente argumente pentru teza unei literaturi si culturi ce s-a dezvoltat, in ciuda oprelistilor de tot felul, in ciuda dogmatismului ori a stransorii unor principii extraestetice oprimante, intr-o suficient de mare diversitate de optiuni estetice, etice si existentiale. Pe de alta parte, dupa 1989, se constata o mai atenuata audienta a criticii literare, care isi pierde, datorita unor circumstante extraestetice, tinand de tirania "contextului", prestigiul si autoritatea. In aceasta ordine, as sublinia, totusi, faptul ca, in literatura romana postbelica, critica literara romaneasca a fost o prezenta activa si benefica, de o eficacitate de netagaduit in ansamblul culturii noastre. Ea s-a constituit intr-un regularizator, de o finete greu de contestat, al literaturii propriu-zise, si-a indeplinit _ cu succes si raspundere limitate, poate, de constrangerile conjuncturii _ menirea sa primordiala, anume aceea de a selecta valorile cu adevarat autentice si de a sanctiona impostura, nonvaloarea, subproductia cu aer de vanitoasa si falsa anvergura expresi