Dl Jacques Augendre - pe care l-am citit de o viaţă odată cu Camus, Sartre, Perec şi Jean Daniel - are azi 83 de ani şi "a acoperit" pentru LâEquipe şi Le Monde 55 de Tururi ale Franţei. De 14 iulie, el scria în Le Monde că Turul este "une chanson de geste, o operă patetică, o tragedie de o doză înaltă. El trăieşte o istorie de o sută de ani. Perenitatea lui durează ca un element din patrimoniu... În toţi anii petrecuţi pe drumurile lui, am văzut performanţe incredibile, răsturnări de situaţii şi Ťlovituri» de o mare strălucire. Confraţii de la televiziune care se entuziasmează azi, la ce superlative ar fi recurs?". Brusc, tonul epopeic se schimbă: "Acum sînt oarecum dezabuzat, nu mai regăsesc ciclismul pe care l-am iubit. Am început în 1949, cu victoria lui Coppi. Am cunoscut epoca de aur, deceniul formidabil cu Bartali, Kubler, Koblet, Bobet, apoi cu Anquetil şi Poulidor. Azi, aventura, loviturile de teatru au lăsat locul unei curse stereotipe, cu un scenariu convenţional, fără suspans. Se aude prea des verbul Ťa gestiona», se merge după indicaţiile la ureche, fără puterea de a improviza. Pentru mine, Turul însemna plăcerea de a scrie (subl. mea, desigur). Cred că jurnaliştilor le este tot mai greu să se entuziasmeze: scrii ceva elogios despre un ciclist şi afli, după aceea, că era dopat. Te simţi înşelat. Şi totuşi încă mai cad în Ťcapcană», încă mă las prins în joc. Îmi zic: Ťhai, uită-te un sfert de oră!» şi stau două ore în faţa televizorului. E magia, e iraţionalul acestei curse".
Nu vreau să precizez pînă la ce punct sînt de acord cu acest Vénérable monsieur. Am peste 50 de ani, vorba aceluia, de viaţă şi activitate nu prea revoluţionară de cînd la Cluj, soldat, cumpăram LâHumanité, pe Corso, şi-l citeam la cofetăria Vita Dulci explicîndu-i servantei Kati cine-s Coppi, Kubler, Koblet şi Bartali, ca după aceea şi după aceia (Hruşciov, Beria,
