Poate că, într-adevăr, Radovan Karadzici e diferit. De altfel nici nu arăta la fel cu ceilalţi - butucănoşi, slinoşi, generali cu carnea flască, neraşi, cu privirea de vulpe a hoţilor de rînd, ca a şoferilor de taxi, de fapt ofiţeri ai poliţiei secrete. Karadzici este un bărbat înalt, trupeş, cu o bărbie voluntară şi ochi mari. Cu părul lui lung încărunţit, seamănă mai curînd cu un star rock decît cu un politician. Poţi uşor să ţi-l închipui pe o scenă cu microfonul într-o mînă - l-am şi văzut aşa, dar nu era un star al muzicii rock. Avea un flair al lui şi charismă. Povestea vieţii lui începe, ca într-un scenariu de film, într-un sătuc din Muntenegru, unde s-a născut, apoi a ajuns în oraşul Sarajevo, apoi la universitate, a dobîndit celebritatea de poet şi în cele din urmă postul de preşedinte al Republicii Srpska, ca să nu mai pomenim de gloria unuia dintre cei mai urmăriţi criminali internaţionali. În gloata prezentă zilnic pe ecranele TV, poate fi găsit un personaj mai interesant decît acesta, combinaţie între figura tradiţională a haiducului şi guzlarul, poetul tradiţional recitînd poeme epice, acompaniat la un instrument de coarde? Karadzici e sinteza între doctorul poet şi domnul criminal. Deoarece el este un criminal de război, şi a devenit astfel din pură trufie. Vanitatea nu este o crimă ca atare, devine aşa doar cînd l-a împins în poziţia de unde a putut şi chiar a ordonat exterminarea a 8000 de musulmani la Srebrenica în 1995, ca să menţionăm doar asta.

Criminalii de război se trag din toate straturile societăţii, au tot soiul de biografii. Sînt academicieni, scriitori sau mecanici, chelneri, funcţionari de bancă sau ţărani.

De cîte ori mă gîndeam în anii aceştia la Radovan Karadzici, îmi revenea în minte aceeaşi imagine, de neuitat. E dintr-un documentar filmat în timpul asediului oraşului Sarajevo, unde se vede o apariţie a lui la Pale