Cu o jumătate de an în urmă lansam un concurs de admitere la Şcoala de vară (ediţia a XI-a), care avea să se desfăşoare la Memorialul Sighet între 14 şi 21 iulie. Tema concursului consta în descrierea unui curs de istorie a represiunii comuniste. Este inutil să spun că intenţia era de a determina prin această şcoală-antrenament – condusă de Stéphane Courtois – introducerea urgentă a acestui curs în programa şcolară. Era, de altfel, una dintre recomandările Raportului de condamnare a comunismului, şi Ministerul Educaţiei a acceptat să ni se asocieze ca partener, susţinînd financiar prezenţa a cincizeci de profesori secundari. Pentru a sugera pasiunea cu care tema Şcolii de Vară – şi implicit a concursului – a fost primită de participanţi, voi cita cîteva fragmente din lucrarea elevei Adriana Dănăilă din clasa a XI-a a Liceului „Vasile Alecsandri“ din Galaţi: „[...] Comunismul a devenit în România noastră, atît de obişnuită să-şi uite eroii, ceva ce s-a intîmplat, a trecut şi despre care nu mai are rost să se vorbească. Românul se vrea evoluat şi a învăţat de la occidental să privească înainte. A greşit însă încercînd s-o facă întorcînd spatele istoriei. Azi păstrăm doar istoria glorioasă, doar ea are nevoie de publicitate agresivă. Ştefan cel Mare e cel mai mare român, că doar a cîştigat atîtea şi atîtea bătălii. Restul, istoria murdară, faptul că timp de zeci de ani am permis o sinucidere colectivă, trebuie uitat, ascuns, făcut să dispară. Dar de ce nu este cel mai mare român soldatul X, mort încercînd să urmărească un vis prea mare pentru o naţiune care acum îl respinge? De ce nu Y, profesor mort în noaptea unei închisori doar pentru că gîndurile lui luminau prea tare? De ce nu ei? De ce să-i uităm? De ce să nu recunoaştem că am greşit? ş…ţ Azi generaţia mea nu prea ştie ce a fost şi cu «comunismu’ ăsta» de care tot aude. Uneori mi-e teamă că nici eu nu ştiu