Nu ştiu cum nu m-am gîndit pînă acum să spicuiesc informaţii şi reflecţii despre Bucureşti din scrierile lui Tudor Vianu, martor al transformărilor oraşului şi preocupat, ca şi alţi mari intelectuali din generaţia lui, de viitorul acestuia. Majoritatea textelor asupra cărora am intenţia să stărui se află grupate în primul volum de Opere, publicat în 1971 de Gelu Ionescu, Sorin Alexandrescu şi Matei Călinescu, unde criteriul tematic le-a adunat. Dar şi în corespondenţă apar declaraţii semnificative. De pildă, într-o scrisoare către G. Călinescu, în care mărturiseşte: "Mă trag şi eu din secolul al XIX-lea românesc şi bucureştean".

Vianu se născuse, în 1898, la Giurgiu, oraş despre care îşi aminteşte că avea o fizionomie caracteristică, fiind regulat croit de administraţia Regulamentului Organic pe un model radiar. La Bucureşti a ajuns în 1912 şi în anii care au urmat, ai liceului şi ai facultăţii, s-a obişnuit treptat cu alt peisaj urban, într-un cartier în care primele ateliere mecanice se învecinau cu casele bătrîne, înconjurate de grădiniţe. Nu e mai uşor de identificat nici adăpostul de cîteva luni, la sfîrşitul războiului, pe una dintre colinele de la înălţimea cărora oraşul se vedea "ca o masă de verdeaţă din care răsar acoperişuri sau faţade ale vreunui etaj superior": apropierea de Dîmboviţa şi amănuntul că această locuinţă era în curtea unei biserici ar indica Dealul Spirii. Dar în 1916, înainte de retragerea în Moldova, tînărul a stat cu chirie în casa din Calea Plevnei nr. 40, unde Coşbuc trăia în apartamentul de la parter, aşa că au petrecut împreună o noapte sub bombele zepelinului! Despre asemenea întîlniri Tudor Vianu a povestit mai tîrziu: cu Rebreanu în 1919, cînd scriitorul locuia în strada numită atunci Nicolae Bălcescu (azi Mendeleev), cu Pârvan în cabinetul său de la Universitate sau acasă la el, la colţul străzii Biserica Amzei cu Calea