După o bine-venită „cură de dezintoxicare“, departe de plaiurile mioritice – două săptămîni fără televizor, fără ziare, fără scandaluri mediatice –, a fost suficientă o zi, prima petrecută acasă, ca efectul benefic al vacanţei să se risipească instantaneu. La Bucureşti, totul e trăit intens, patetic, iraţional. Presa e plină de scandaluri, injurii, acuze, atacuri la persoană şi procese de intenţie. Aproape nimeni nu pare dispus să dezbată problemele reale ale societăţii noastre, de vreme ce energiile se irosesc invariabil pentru a lovi în Celălalt, orbeşte, meschin, fără scrupule şi, mai ales, fără preocuparea de a rezolva ceva. Pîinea şi circul, acestea sînt coordonatele fundamentale ale vieţii sociale, politice, dar şi – vai nouă! – ale vieţii culturale autohtone. E un truism să spui că majoritatea politicienilor carpatini sînt rudimentari, că nu au viziune şi că singurul ţel ce-i mînă în luptă este interesul personal. Dar e descurajant să constaţi că, în România de azi, teme serioase – precum lustraţia, asumarea trecutului (şi responsabilităţile individuale şi colective ce revin de aici) sau rolul intelectualului în viaţa cetăţii – nu fac obiectul unor dezbateri autentice, ci sînt instrumentate politic, devenind jalnice pretexte pentru a plăti periodic poliţe celor care nu sînt de-ai noştri (indiferent ce culoare politică au – sau nu au – „ai noştri“). Ce pretenţii am putea avea de la clasa politică, dacă societatea civilă şi intelectualii români – unii dintre ei – abdică de bunăvoie şi în condiţii de deplină libertate de la rolul lor de critici ai sistemului şi se încolonează necondiţionat sub „steagul“ vreunui fals cavaler în armură de carton! Iluzie e totul, joc de scenă şi efecte de lumină, care au ca scop precis (şi unic, din păcate) acumularea de capital electoral. Gesturile grandilocvente – precum condamnarea oficială a comunismului, de la tribuna P