...Să poată răsăriiiiiiii/ pe adâncul ceeer senin şi puuuuur din ochii de copiiiiiiiiii... care copii se vor face mari şi situaţia va fi neschimbată.
Sigur. Nu e o afirmaţie-capcană, care să înţepe autorităţile, să le critice, ele să se simtă lezate şi să facă ceva. Pentru că autorităţile nu fac nimic, v-aţi obişnuit cu gândul ăsta. E la fel de limpede cum e cerul ăsta de iulie - şi-ncă el se mai poate înnora, e la fel de clar cum e teorema lui Pitagora, pe care totuşi o mai poţi combate poetic vorbind. E un adevăr pe care lumea toată îl percepe ca atare, deşi ar vrea să aibă surpriza să se înşele. E ceva irevocabil. Implacabil mai degrabă.
În ultima vreme mă duc des spre mare, cum s-ar zice fac naveta. Şi ritualul e acelaşi. Merg cum merg pe acest A2, cu rezerve de motorină, că nu există benzinării pe drum, cu rezerve de păpică, fiindcă nu ai unde adăsta, cu rezerve în general, iar la un moment dat trebuie să ies de pe ea, nu pentru că am găsit breteaua care duce la destinaţie, ci pentru că autostrada se termină brusc, e în lucru. Încă. De atâţia ani. Adică nu poţi ieşi frumos prin dreapta pentru Constanţa, prin stânga pentru Mangalia, întrucât mai ai nişte suplicii de îndurat până acolo. Ieşi în vechiul drum care duce prin sate, mergi cu 50 la oră încă mult timp, fereşti săteni, căruţe şi biciclişti aflaţi în trecere prin sătucul lor, stai aglomerat şi înfocat de soarele-şef, bară la bară. Eşti un fel de cârnăţel poate cu sare şi piper, dar plin de griji neprevăzute şi năduf, strangulat la capete de bucăţile gemene care compun marele cârnat. Obligat să te perpeleşti până la exasperare, să sfârâi, să mârâi, să te afumi, să te arzi din toate punctele de vedere, pentru a sfârşi între măselele vreunui chefliu iresponsabil preasuspus care, culmea, îţi mai şi critică gustul sălciu. Treci prin Valul lui Traian, Murfatlar şi alte comune care îţi ure
