Tirziu, poate nedrept de tirziu, Maria Cogalniceanu isi publica prima carte de poeme, "Unduirea timpului" (Ed. Limes, Cluj - Napoca, 2007).

Cartea masiva, de o suta douazeci de poeme, pare mai degraba o antologie a poeziilor scrise dar, din pacate, nepublicate la vreme, o antologie de besactea, ce rezuma o istorie discreta a preaplinului fiintei.

Cine priveste spre oamenii care scriu cu acea curiozitate fireasca, intre banuiala si asteptare, poate sa intuiasca un adevar simplu: fiinta discreta, aparent fragila si stingace, cu voce soptita si vorbire usor tremurata, cu fiara emotivitatii disciplinata de o putere necunoscuta, in mod sigur se toarce pe sine in vers.

La prima vedere s-ar spune ca avem de-a face cu un debut. De fapt e altceva, e scoaterea la suprafata, la lumina tiparului, ca pe o nava tinuta indelung si nedrept in imersiune in apele adinci, adesea tumultoase, dar mereu limpezi ale fiintei.

Poezia sa nu e nici arma de lupta, caci nu vrea sa schimbe lumea, nici versificare a realului social sau politic. Versurile Mariei Cogalniceanu capteaza si evoca eul tainic, profund, inflorind fosforescent pe cerul smolit al realului.

La intrarea in volum strajuieste ca un avertisment “glosa pentru cititorii mei”, un aforism nietzschean, care e un prim cod de lectura: ”fiecarui suflet ii apartine alta lume, fiecare suflet este pentru alt suflet o lume ascunsa.”

Cele noua parti ale volumului par a fi virstele unei cariere poetice pina acum aminate. Este aici istoria unei fiinte care apartine mai mult umbrei decit soarelui, mai mult meditatiei decit afirmarii, a unei fiinte cu o intensitate proustiana a simturilor, captind o realitate mult mai adinca si mult mai adevarata, a poeziei.

Dincolo de anecdotica se incheaga un jurnal secund al evenimentelor fiintei: copilaria, adolescenta, iubirea. Mun