Se spune ca Petru cel Mare, murind, a suferit pina in ultima clipa de obsesia ca nu a reusit sa faca din Rusia o tara occidentala si ca reformele planuite nu au dat roadele asteptate. "Nu avem oameni!" ar fi spus, in chip de explicatie suprema, pe patul de moarte, marele reformator.
M-am gindit adesea ca asta e ce avem in comun cu Rusia, o tara mult mai mare decit noi, faptul ca in istoria noastra au fost reforme multe si oameni putini. Oameni care sa le duca la indeplinire, oameni care sa se identifice cu o cauza, nu cu o cariera, oameni la a caror moarte sa poti spune "fara el nu ar fi existat asta sau asta", cum poti spune despre Spiru Haret sau despre doctorul Cantacuzino, oamenii de aceasta factura sint rarissimi la noi. Iar in istoria noastra postrevolutionara ei sint supremii absenti.
Nu imi vine in minte numele nici unui judecator pe care sa il identificam cu schimbarea justitiei. Nici al vreunui diplomat cu schimbarea diplomatiei. Nici al vreunui administrator cu reform administratiei. In cei aproape douazeci de ani de schimbare programata a tarii, nume de reformatori, de oameni care chiar au incercat sa puna in practica ce vorbeau toti ceilalti, gen Monica Macovei, sint doar citeva. Si felul cum au sfirsit acesti reformatori ne face sa intelegem de ce nu sint mai multi.
Hai sa vorbim astazi despre explicatiile acestui fenomen. Nu e politic corect sa credem despre noi insine ca ne nastem cu o cantitate mai mica de oameni capabili de dedicatie. Adevarat, fiecare cultura pune un accent diferit pe altruism si recompensa sociala a altruismului. A noastra nu pune deloc.
Dimpotriva, oamenii care fac ceva din care lor nu le iese nimic sint vazuti la noi ca niste fraieri si dispretuiti sincer. Bancurile despre cei care salveaza tarisoara abunda si bascalia publica se infiripa imediat de cum apare cineva mai altfel, care vrea sa fa
