Faptul că 2008 este, în UE, Anul Dialogului Intercultural atrage atenţia în mod oficial asupra amestecului de limbi, culturi, etnii, confesiuni religioase şi rase care se găsesc în Europa, alimentîndu-i acesteia bogăţia culturală şi de civilizaţie. Desigur, acesta nu este un dat imuabil. După cum se ştie, a doua conflagraţie mondială a adus cu sine efortul deplorabil al unora dintre combatanţi de a elimina, pe cît posibil, din istorie, o dată pentru totdeauna, nişte popoare (rase), precum evreii şi romii. „Soluţia finală“ a celui de-al Treilea Reich viza, în principal, poporul ales al lui Israel, dar – din motive aşa-zicînd „sanitare“, de anihilare a marginalităţii necontrolabile, fie ea chiar concepută ca o asociere a sărăciei cu lipsa parţială de încadrare în tiparele socotite socialmente acceptabile – ea i-a inclus şi pe romi. Rezultatul a fost, pe de o parte, migrarea masivă a evreilor, după război, în Palestina, iar pe de alta, „îngheţarea“ şi tabuizarea problemei rome sub comunism, în răsăritul şi centrul Europei. Abia intrarea unui număr de noi state în componenţa UE în ultimii cîţiva ani (România şi Bulgaria din 2007) a adus relaxarea circulaţiei persoanelor în Europa, accesul la noi pieţe ale forţei de muncă pentru noii primiţi în club şi, odată cu aceasta, un nou val de oaspeţi est-europeni în ţările occidentale. Situaţia care s-a precizat în acest fel, în Italia, Franţa, Spania şi alte cîteva state unde prezenţa noilor veniţi este mai consistentă, a apărut ca fiind una de criză socială, ca urmare a unor cazuri de delincvenţă, intens mediatizate, dar mai ales fiindcă media au ştiut să reflecte cu fidelitate mărită spaimele şi prejudecăţile comunităţilor-gazdă, politicienii speculînd abil aceste circumstanţe şi proiectîndu-le, cel mai adesea, în discursuri populiste, demagogice. Sîntem astfel, astăzi, într-o Europă Unită, în care voinţa autentică de i