Pînă cu cîteva luni în urmă, n-am cunoscut-o pe Mihaela Cogălniceanu. Am întîlnit-o la un cenaclu, unde venise să ne anunţe iminenta apariţie a unui roman. Văd că de la o vreme încep să apară scriitori care sar peste etapa publicării de povestiri în reviste, trec nonşalant peste construirea unui orizont de aşteptare şi ies pe piaţă direct cu romanul. George Lazăr şi Ciprian Mitoceanu sînt alte două exemple în acest sens. Mihaela Cogălniceanu a debutat cu romanul Kalusia (Editura Tracus Arte, în colaborare cu Asociaţia Scriitorilor Bucureşti). A avut şi o lansare oficială, la Muzeul Literaturii Române, unde au vorbit despre carte Iolanda Malamen şi Ioan Groşan. Ce ştiam despre roman înainte să-l citesc? Că este un roman fantasy, că „Să încerci, în plin modernism, să valorifici structurile basmului, aşa cum le-au decelat V. Propp şi, în Estetica basmului, G. Călinescu, iată o întreprindere epică pe cît de fascinantă, pe atît de riscantă. Un risc pe care şi-l asumă, lucidă, Mihaela Cogălniceanu, în romanul său Kalusia“ (Ioan Groşan). Acum, după ce l-am citit, încă mai caut elementele fantasy – lumile fabuloase, creaturile extraordinare, magia, mai ales magia – şi nu le prea găsesc. În afară de ursitoarea care prezice viitorul (şi care, da, la un moment dat, se transformă într-o tînără) şi de o vulpe albă – duhul pădu- rii –, nimic nu ne îndreptăţeşte să spunem că sîntem în faţa unui roman fantasy. Poate doar Ţara de Sus a Voievodatelor Străvechi, un ţinut imaginar (are şi o hartă!), medieval (dar nu diferit de locurile în care se desfăşurau Ivanhoe sau Robin Hood) să aducă a fantasy. Încă o dată descopăr că este un păcat să abordezi lectura unei cărţi prin prisma unei încadrări preconcepute. Rişti cel mai mult să fii dezamăgit atunci cînd realitatea cărţii nu se va plia pe jaloanele pe care tu singur, ca cititor, ţi le-ai trasat. Rişti să scapi printre degete el