O staţie meteo de Internet din Cehia îmi spune care e viteza vîntului în România. Ştie de Eforie, ştie cuvîntul "ploaie", ştie că poate aş vrea să cheltui 20 de euro pe an sau pe lună ca să-mi spună şi mai precis, mîine, înălţimea valului. E genul de business curajos pe care nu poţi decît să-l întîmpini cu întrebarea naţională: noi de ce nu ne-am gîndit la asta? N-avem timp, cel puţin noi, cei care ne trezim în zgomotul scotelor de la randă, bătute de vînt în catarg. Ne trezim la 3 dimineaţa, le strîngem, alunecăm pe corpul ud al bărcii (noaptea e rece şi umezeala se condensează pe plasticul cald), ne lovim şi nu înjurăm, pentru că nu e frumos, chiar dacă eşti marinar. Trece repede în somn, barca se leagănă în vîntul din sud şi adormim repede, în cabina de la prova, cu puţin mai mare decît portbagajul maşinii şi nici pe departe mai puţin claustrofobică.

Contează puţin: lărgimea mării de peste zi compensează cazarea pe un corp în perpetuă mişcare, duşul cu motorul pornit, să nu consumi bateria, într-o cutiuţă şi mai mică, cu aer de toaletă de avion şi miros îmbietor, de alge proaspete, micul dejun din fructe reci şi biscuiţi umezi.

Navighez de vreo doi ani pe Marea Neagră, însă abia de cîteva săptămîni am trecut pragul dintre pămîntean şi marinar. Scriu asta ştiind prea bine cît vor rîde marinarii adevăraţi, cu furtuni în CV şi deprinderea de a merge pe pereţii laterali ai vaporului, cînd uraganul îl înclină pînă aproape de răsturnare. Cu toate astea, există undeva o barieră, pe care o ridică o sprînceană de nor, la vreo 20 de kilometri de coastă: aceea cînd rămîi singur cu orizontul plat ca electrocardiograma unui proaspăt înecat. Momentul acela e de căutat; uscatul, plimbarea pentru priveliştile de pe mal, baia în larg, în apa clară şi rece: astea sînt detalii. Marea Neagră se consumă în cantităţi cosmice, dincolo de calea vapoarelor care ies din po