Dupa declansarea scandalului Tradare si spionaj, am intrebat in editorialul Resurectia ceausismului cazon din Jurnalul National: "Ce au primit in schimb de la spioni tradatorii pentru secretele de stat? Ca doar n-or fi facut munca voluntara pe ogorul tradarii?".

După declanşarea scandalului Trădare şi spionaj, am întrebat în editorialul Resurecţia ceauşismului cazon din Jurnalul Naţional:

"Ce au primit în schimb de la spioni trădătorii pentru secretele de stat? Că doar n-or fi făcut muncă voluntară pe ogorul trădării?".

La vremea respectivă eram însă o voce singulară, rătăcită într-o hărmălaie de răcnete de entuziasm faţă de geniul procurorilor români.

Absenţa unei astfel de întrebări cruciale îşi are o explicaţie simplă.

Presa noastră a considerat şi consideră că tot ce vine de la Parchetul General şi de la DNA e infailibil.

Fie pentru că e nătîngă, fie pentru că – aşa cum arătam într-un alt editorial dedicat afacerii, "Din culisele unei manipulări" – e şantajată de cele două instituţii cu scoaterea de pe lista celor care beneficiază de exclusivităţi.

Aşadar, chestiunea răsplăţii materiale pentru trădare ar fi trebuit să fie primul punct adus la cunoştinţa opiniei publice.

Procurorii DIICOT au găsit de cuviinţă să se refere la chestiunea asta abia la 14 decembrie 2006, la aproape o lună de la declanşarea scandalului.

La 14 decembrie 2006, presei i-au fost livrate informaţiile potrivit cărora, în urma percheziţiei efectuate la 8 decembrie la locuinţa lui Radu Donciu, consilier al ministrului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, s-au găsit 16 file de cont la Bank Austria Credintanstalt.

Referatul procurorilor susţinea că aceste conturi fuseseră alimentate de membrii grupării de trădători şi spioni.

Deşi titularul era Radu