- Cultural - nr. 149 / 31 Iulie, 2008 Vom continua, stimati cititori, periplul nostru ideatic asupra unuia asemenea concept complex si indefinibil, cu un alt mare ganditor grec, mai putin cunoscut, si anume, cu Parmenide, cel care formuleaza rolul ratiunii in cunoasterea divinitatii. Dupa acesta, ratiunea este cea care ne face prezenta adevarata realitate, in care nu este loc pentru schimbare si pieire, ceea ce, ulterior, este adoptat ca a fi principiu, care la Parmenide este ceea ce sta la baza existentei, adica fiinta, si care, in opinia acestuia, intruneste calitati asemanatoare divinitatii, adica de a fi neschimbatoare, nemiscata si intotdeauna identica cu sine, neavand nici inceput si nici sfarsit. Asa cum se poate deduce, pentru gandirea vechilor greci, problema fundamentala era aceea de a gasi un principiu unitar si neschimbator al lumii, care sa stea la temelia multiplicitatii si diversitatii schimbatoare din experienta de toate zilele. Heraclit sesiza lumea in nestatornicia sa, lumea fiind intr-o continua devenire _ "panta rei" _ totul curge, dar a putut sesiza caracterul unitar al acestei lumi necreate si infinite, ca atribute ale principiului, sinonim cu divinitatea. Principiul filosofic si teologal ne ofera primele imagini asupra unor entitati, la fel ca si conceptiile unor filosofi materialisti asupra acestei problematici, cum ar fi apa la Thales, focul la Heraclid, aerul la Anaximenes sau atomul la reprezentantii scolii atomiste, care ii are ca reprezentanti de seama pe Anaxagoras, Democrit, Leucip si Epicur, entitati ce sugereaza o alta lume suprasensibila, anterioara celei materiale, situata dincolo de fiinta, comuna cu absolutul si in determinarea _ neconditionatul liber de orice determinare, diferentiere si limitare, fiind mai presus de toate cele cunoscute si necunoscute. Parmenide este primul ganditor care opereaza in plan conceptual cu notiunea