Ani de zile am mers, fără nici un chiul, la ceea ce se numeşte "Uşile deschise". Un prilej ca să intri în laboratorul de studii al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Cîteva zile, de dimineaţa pînă seara, poţi să fii spectator la examenele de an de la fiecare specialitate din fiecare facultate a Universităţii, poţi să îi vezi pe studenţii actori, regizori, scenografi, dansatori, păpuşari. Cît de ţin curelele. Întotdeauna treaba asta a fost pentru mine unul dintre cele mai importante exerciţii (impuse) la care nu am renunţat în meserie. Este ca un fel de spectacol deschis. Un spectacol în care poţi să ocheşti valorile de mîine, poţi să faci pariuri, cu tine însuţi, pe termen scurt sau lung, poţi să observi metode de studiu sau, dimpotrivă, absenţa lor, poţi să recunoşti stiluri profesorale, grade de implicare şi preocupare sau, dimpotrivă, diletantismul în stare pură. O vreme am crezut şi în ideea de comunicare. Sinceră şi eficientă. În dialog. În sentimentul, esenţial pentru mine într-o relaţie, de reciprocitate. Adică, în dorinţa celor ce fac invitaţia şi provoacă un fenomen, o întîlnire reală între generaţii, specialişti, experienţe de a afla puncte de vedere oneste faţă de şcoală, faţă de metode, de punctele slabe, de tare, faţă de lucrurile care merg minunat şi duc o tradiţie mai departe, flexibil, modern, suplu. Aici, am rămas mai mereu pe la jumătatea drumului. Spiritul critic constructiv, cel în care cred pînă la capăt şi pe care îl consider singurul valabil, nu este poftit şi el cu generozitate pe uşile larg deschise. Puţini sînt aceia care au nevoie de acest tip de control, de verificare a ceea ce gîndesc împreună cu studenţii lor. Cei mai mulţi se consideră intangibili, imbatabili, nu mai au nimic de învăţat, de ascultat, de împrospătat. Eroarea gravă intervine în faptul că transmit "stilul" acesta studenţilor. Şi poate să le fi