La opt ani, Didier van Cauwelaert (nascut in 1960, la Nisa) a scris un roman politist, convins fiind ca va fi publicat la Editura Gallimard. La 12 ani termina un libret pentru o opera si, dupa cateva alte romane refuzate, reuseste sa tipareasca sub sigla Seuil prima sa carte: Vingt ans et des poussieres, pentru care primeste Premiul Del Duca. In 1994 este recompensat cu Premiul Goncourt, pentru romanul Un aller simple, iar in 2004 publica Evanghelia dupa Jimmy, volumul sau de cel mai mare succes international. Prezent in Romania la inceputul lunii iunie, cu ocazia lansarii versiunii romanesti a acestui roman, aparut la Editura Humanitas, Didier van Cauwelaert a raspuns catorva intrebari pe care i le-a pus traducatorul cartii sale.
- Mai exista pofta genuina de scris dupa Goncourt? Nu vorbesc, desigur, despre faptul ca laurii pot epuiza imaginatia si talentul, ci doar despre presiunea pe care o poate exercita dorinta de a gasi din nou, cu orice pret, "cartea" castigatoare. Despre dorinta de a ramane in top si despre ravagiile pe care aceasta dorinta le poate antrena.
- Nici inainte, nici dupa Goncourt nu am scris cu gandul la premii sau la public. Nu trebuie sa te gandesti vreodata la recompense atunci cand pui mana pe condei. Premiul Goncourt, sau oricare altul, repezinta un foarte frumos cadou. Atat si nimic mai mult. Asta, cu conditia sa-l traiesti in acest fel. In alte conditii, poate deveni primejdios. Odata premiat, scriitorul se poate schimba, se poate opri din scris. In Franta, cred, nu exista insa presiunea din alte parti. Acest climat, dar si pornirea interioara m-au facut ca, a doua zi dupa ce am primit Goncourt-ul, sa ma trezesc tot la ora 6 in zori si sa ma apuc de lucru. Una peste alta, poate ca am scris mai putin in anul acela (1994, n.red.), dar n-am incetat o clipa s-o fac. Am scris in avion, in tren, in hoteluri, in toate condit
