Citesc noua carte a lui Nathalie Sarraute: Ouvrez (Gallimard, 1997) - despre care auzisem opinii deloc favorabile în emisiunea Le Masque et la Plume a lui Jérôme Garcin (pe France Inter) şi îmi dau seama că bătrâna mare scriitoare nu numai că nu a renunţat la temele şi obsesiile de o viaţă, dar că a făcut încă un pas mai departe în explorarea şi chiar în denudarea completă şi în radicalizarea lor. Nu împărtăşesc în niciun fel părerea arogantului participant la dezbaterea amintită ; deşi recunosc că autoarea "se repetă" (cine n-o face?).
Hai să spun în treacăt - şi cu un sentiment al neverosimilului absolut - că Nathalie Sarraute va trece peste câteva săptămâni în cel de al nouăzeci şi optulea an al existenţei sale începute exact odată cu secolul. Nu al optzeci şi optulea ci al nouăzeci şi optulea an, aţi auzit bine. Liniştită, neliniştită, evident diminuată fizic - cum dracului să nu fie! - ea îşi vede de ale ei, iar aceste "ale ei" de mult sunt şi ale noastre (ale mele în orice caz).
Ale ei, ale noastre - o întreagă filozofie a cuvintelor, a limbajului, a locuţiunilor limbii franceze, de care e fascinată, dar pe care o percepe - datorită poate şi originilor sale străvechi (s-a născut în Rusia şi mai este şi "juive") cu o ureche "din afară" - şi ce ureche, ce formidabilă "ureche"! Se spune : numai ochi şi urechi. Nathalie Sarraute e aproape numai "urechi", aşa precum Cehov, precum Proust, precum Eugen Ionescu, precum Beckett, precum Caragiale... Ea trăieşte şi scrie cu auzul aţintit spre vorbirea oamenilor. Descifrează cu auzul - totul, totul.
La un an de la definitiva consacrare în rândul "clasicilor" - apariţia în Biblioteque de la Pléiade a Operelor complete, dar iată că nu erau chiar complete! - Nathalie Sarraute are încă lucruri de spus, de scris...
Ouvrez - în prelungirea volumului îndată anterior, Ici - se compu
