Mă chemaseră sub nuc şi m-am dus, cu gândul la cuvintele pe care Nicolae Coande mi le spusese, cândva, pe o terasă: „Femeia, ca şi cartea pe care ţi-o doreşti, nu va veni la tine. Mai bine ieşi cu prietenii la o bere şi te sună ea“. Aveau şi vin. Şi pepene (galben), la votcă, iar tanti Sanda, arătând spre grădină, tocmai îl anunţa pe Luigi: „S-au copt două roşii! Eu zic să le pui în pătul! Dar pot şi să ţi le pregătesc. Cum le vrei?“. „Flambate!“, a răspuns.

Babi depăna istorioare despre bătrânii de altădată, cărora nu era indicat să le ţii hangul, la pahar, despre chiriaşii dinainte de război şi din vremea comunismului, înghesuiţi, câte trei familii (fiecare cu mai mulţi copii), în case cu o singură baie şi cu o bucătărie. Ne povestea cum striga, copil fiind: „Tito banditu’! Tito banditu’!“, cu ochii la personajul ce veghea în balconul locuinţei părinţilor săi, ce aparţinuse Domeniilor Fundaţiei „Jean Mihail“, pe locul Mercurului din Craiova de astăzi (În ’53, miliţianul îi va avertiza să tragă storurile şi să nu iasă la fereastra dinspre Prefectură, în faţa căreia o mare de oameni plângeau moartea lui Stalin. În ’56, vor fi nevoiţi să se mute, în casa respectivă fiind repartizaţi actorii generaţiei de aur, abia sosiţi în Bănie). Tocmai când ne spunea că Tito banditu’ era, în acei ani ai lui Stalin, o uniformă de mareşal, în mărime naturală, umplută cu paie, ce ţinea în mâna dreaptă o bardă din care se scurgea sânge (vopsea roşie), la radioul de sub nuc au dat o ştire despre transferul lui Radovan Karadzic către închisoarea de la Haga. Cum a ajuns cel ce declara (în anii lui Tito) „Bolşevismul este rău, dar naţionalismul este şi mai rău“ să poarte în spinare crime împotriva umanităţii, încălcarea legilor de război, nerespectarea Convenţiei de la Geneva? Ce destin a avut această ţară - federală -, pe care Tito a reuşit să o ţină unită, într-un socialism mai per