La lista discutată săptămîna trecută, desemnînd "specializări" ale hoţiei (pungaş, borfaş, bojogar, ploscar, maimuţar, găinar, lămar, ploconar, zdrenţar, caramangiu, panacotist), ar mai trebui adăugaţi cîţiva termeni deloc lipsiţi de interes.

Pisicar e - în ciuda transparenţei sale aparente - unul dintre cuvintele cele mai înşelătoare. E, desigur, format cu sufixul de agent -ar de la pisică, dar la această derivare au putut conduce mai multe sensuri şi motivaţii. Excludem din discuţie, desigur, accepţiile destul de recente (încă neînregistrate de dicţionare) ale derivatului: "crescător de pisici" (sensul cel mai previzibil, pornind de la valoarea de bază a sufixului) şi, familiar-glumeţ, "iubitor de pisici": "sunt mare pisicar şi eu. Nimic mai frumos decât o pisică torcând în braţe" (profile.myspace.com). Pentru aceste sensuri, care nu au nimic de-a face cu jargonul tehnic interlop, sinonimul şi mai marcat ironic al lui pisicar este mîţar: "o parte (...) dintre Ťmâţariť au devenit însă adepţii mâncării preparate acasă special pentru pisici" (manuel-mstyle.tripod.com).

În cele două dicţionare de argou apărute ultimii ani - al Ninei Croitoru-Bobârniche (2003) şi al lui George Volceanov (2006) -, termenul pisicar nu este înregistrat, dar apare pisică cu sensul de "poşetă" (la Croitoru-Bobârniche există şi diminutivul pisicuţă, pentru o poşetă mai mică). Am putea deduce de aici că pisicarul e un hoţ de poşete - ipoteză nesusţinută însă de nici o dovadă. În schimb, în atestări mai recente (în dicţionarul de argou on-line, 123urban.ro), pisicarul este definit ca "spărgător care pătrunde în locuinţă pe fereastră", explicaţie care pare să trimită la metafora pisicii - agile şi căţărătoare. În Ioan M. Bujoreanu, Mistere din Bucureşti (1862), tîlharul care relatează o spargere face chiar această comparaţie: "sar peste uluci ca o pisică" (p. 289). Ma