Un psihanalist descopera ca un pacient are o relatie cu sotia sa. Depasindu-si atributiile, continua terapia si incearca sa-l convinga pe tanar sa renunte la femeia iubita, straduindu-se in paralel sa-si recastige nevasta. O pelicula care s-ar dori intimista si inteligenta, dar care devine stramta si previzibila destul de repede. Nu e de mirare ca filmul lui Bernard Jeanjean n-a avut cronici prea fericite nici in Franta natala. El intra pe ecranele romanesti vineri, 1 august.
„J’veux pas que tu t’en ailles” face parte dintr-o serie consacrata de cineast cuplului. Dintr-unul din filmele mai vechi l-a recuperat si pe Julien Boisselier caruia i-a oferit partitura amantului. Richard Berry este psihanalistul calm si aparent stapan pe viata sa, iar mereu tanara Judith Godrèche e sotia vag bovarica, pentru care aventura aduce scanteia lipsa din casnicie.
Filmul nu are multe personaje. Sotia regizorului are un rol episodic, la fel alti trei actori (dintre care unul e copil.). Se filmeaza mai ales in interioare, cu accent pus nu atat pe ce fac eroii cat pe ce spun.
Regizorul scenarist marturisea intr-unul din interviuri ca el insusi merge la terapeut. Din pasiunea pentru cuvant vine poate atentia prea puternica acordata textului si nu actiunii in sine (chiar daca argumentele aduse de personaje sunt credibile). Personajele se definesc prin ce spun.
Din pacate, nu spun lucruri prea interesante si nu sunt nici ele suficient de vii cat sa-ti trezeasca interesul. Jocul psihanalist-pacient, mecanica secretului revelat inconstient sau, dimpotriva, ascuns cu buna stiinta, a fost mai bine exploatat in alte filme.
De pilda, dintre cele mai recente, in „Confidences trop intimes” de Patrice Leconte (2004), unde o femeie ia un financial adviser drept psihanalist, iar acesta se indragosteste de ea si nu-i poate spune adevarul. @N_
