Romancier şi eseist, Aurel-Dragoş Munteanu rămâne, încă, o personalitate oarecum enigmatică în spaţiul literaturii române, prin vasta şi heteroclita sa cultură, îmbrăţişând domenii adesea neînrudite, prin vocaţia politică difuză, dictată mai degrabă de un imbold spiritual, atmosferic şi acela. Atras, deopotrivă, de străvechea religiozitate românească, dar şi de budism ori mistica iudaică, până la a deveni un practicant activ, a ezitat să se autodefinească până la capăt.

Odată cu volumul postum ce-i cuprinde aproape întreaga creaţie lirică, ne putem întreba dacă nu cumva poezia a fost recipientul ideal pentru ambiguitatea sa fundamentală. Aurel-Dragoş Munteanu este, cu certitudine, poet. Nu unul complicat sau experimentalist, deci nici unul revoluţionar. Dar starea poetică, indubitabil, există. Anxietatea, durerea existenţială, taina destinului, mereu coborâtoare înspre un pesimism de nelecuit, induc un tragism autentic, intuiţia unei neîmpliniri a vieţii, convertită într-o rostire simplă, dar bogată în sugestii.

Crima, abisurile oceanice, lacul, negrul, singurătatea, muntele, dar şi galbenul ori îngheţatul alb al munţilor sunt doar câteva dintre imaginile şi motivele ce coagulează un univers al ne-spusului, al oscilaţiei lăuntrice, unde stăpân e un "soare ascuns", mai puternic decât acela manifestat (ca în poemul Egal). Foarte multe din piesele volumului sunt poeme de dragoste, deşi în absenţa iubitei constant invocate. Iubirea constituie esenţa, doar un prilej pentru eterne interogaţii neliniştite, pentru tatonarea încifratei ecuaţii a sorţii: "Unde sunt zilele bucuriei,/ Iubito?/ Părul tău a crescut ca un văl/ Între mine şi tine/ S-a ridicat timpul/ Ca un dragon/ O linişte prea mare/ Ne-a copleşit/ Cu o tăcere/ Asurzitoare/ Lăsându-ne înfioraţi/ Şi uimiţi/ La malul acesta/ De sare" (Amintire). Obsesia insondabilului pluteşte peste tot, ameninţătoare, ap