Un istoric literar foarte serios a publicat, în 2008, o carte de critică literară destul de neserioasă. Jumătate din această afirmaţie parafrazează un verdict al lui Mircea Iorgulescu, venit în întâmpinarea volumului Cui i-e frică de Emil Cioran?, de Mircea A. Diaconu. Cealaltă jumătate anticipează, detensionat, un alt verdict, al meu de data aceasta, cu privire la aceeaşi lucrare nu demult apărută. Neserioasă - zic - prin miză, ceea ce e fără doar şi poate lăudabil, dar şi neserioasă prin tratare, fapt peste care nu se prea poate trece cu uşurinţă. Cum, între scrierile lui Diaconu, aceasta din urmă are cea mai largă apertură culturală, era de aşteptat ca pericolele care-o pândesc să fie direct proporţionale cu intenţia. Nu mai e vorba, aici, de temele regionale - bucovinene sau nu - din studii cum sunt Poezia de la "Gândirea" (1997), Mircea Streinul. Viaţa şi opera (1998) sau Mişcarea "Iconar". Literatură şi politică în Bucovina anilor '30 (1999). Nici despre investigaţii pe terenul când accidentat al poeziei postmoderne, când gata cimentat al interpretării operei lui Ion Creangă.
Faţă de toate aceste demersuri duse onest la bun sfârşit, imaginea lui Emil Cioran ridică probleme infinit mai subtile. De la bibliografia de prim raft până la controversatele simpatii politice de primă tinereţe. Sau de la voluntara plasare în afara literaturii a acestui autor până la instrumentarul conceptual care, inexistent fiind în stare pură, trebuie - cel puţin - adecvat situaţiei. În plus, în cazul lui Cioran, stilist contradictoriu, tentaţia comentariului lipit de text e, la un nivel de lectură primar, aproape imposibil de reprimat. Puţini sunt cei care s-au dispensat abil de asemenea ispită. Iar Mircea A. Diaconu nu pare să se numere printre ei.
Ideea tutelară a cărţii încântă. Cioran - cel din Scrisori către cei de-acasă şi cel din tripleta de Caiete - e al
