In data de 16 septembrie 1950, la Besancon, Dinu Lipatti urca pe scena cu un mers sovaielnic. Odata ajuns in dreptul pianului, tremurul trupului se potoleste, artistul se dezlantuie si cu o mana de fier in manusa de catifea (mai exact, potrivit vorbelor lui Walter Legge: "softness through strength") "mangaie mierlele pe clape", taind, literlamente respiratia auditoriului, atunci cand interpreteaza suita celor paisprezece valsuri ale lui Chopin. 14? Nu tocmai. Nicio nota gresita, fiecare piesa in parte este plina de viata, adanc expresiva si aflata sub un desavarsit control emotional. Cu toate acestea, ceva lipseste. O stiu cei atenti si priceputi intr-ale muzicii din sala si ne-o reaminteste memoria discului (cei de la Columbia, cu care Lipatti se afla sub contract, venisera, vampiric, sa-i stoarca ultimii stropi de vlaga artistica). Dupa un lung moment de tacere, cand sala a inmarmurit, maestrul, in varsta de 33 de ani, realizand, poate, ca il lasa puterile, renunta la ultimul vals, al 14-lea, si interpreteaza o scurta corala de Bach: Jesus, bleibet meine Freude. Spaima ca Chopin ii putea juca o festa? Sau doar dorinta de a lasa sa pluteasca in aer duhul subtire al unui testament muzical?
Cu sapte ani inainte, Lipatti fugise din Romania impreuna cu sotia sa, Magdalena Cantacuzino, se stabilise la Geneva si acceptase postul de profesor la Conservator. "Artistul de o divina spiritualitate" (Francis Poulenc), "arhanghelul claviaturii", cel ce studiase cu Enescu (nasul sau), cu Alfred Cortot (o nota: acesta din urma, la Concursul international de pian de la Viena din 1933, a parasit juriul in semn de protest pentru faptul ca lui Lipatti i se decernase doar premiul al II-lea), cu Nadia Boulanger, Paul Dukas si Charles Munch, avea totul: har, stapanire de sine, finete, tehnica rarisima. Ceea ce i-a lipsit a fost timpul. Pregatindu-se pentru un turneu in America,
