O legenda de prin anii '70 - pe care n-am verificat-o niciodata - sustinea ca un celebru scriitor si-ar fi botezat cele doua fete Asta si Aia. Poate ca doar le spunea asa. Dincolo de prima impresie, afectata de stereotipie, numele in sine n-ar fi fost urate, fiind dominate de vocale, deci melodioase. ..
Imi amintesc mereu de aceasta poveste, observand cum un numar parca tot mai mare de concetateni au reale dificultati de a identifica altfel persoanele si obiectele la care vor sa se refere: "asta/asta", "aia/ala" si "acolo/dincolo" domina "precizari" sau "indicatii" din care nu reusesti sa intelegi despre ce/cine/unde e vorba, chiar daca - sau mai ales daca! - sunt insotite de o vie gesticulatie, menita (fara succes, vai!) sa suplineasca golurile de exprimare. "Aia de langa ala de acolo" a ajuns sa fie pentru mine un cosmar.
Cata vreme fenomenul se manifesta la copii mici, nu e dramatic. Prinzi copilul intr-un moment in care suporta sa te asculte macar un minut si ii explici cu rabdare, neaparat zambind si in mod ideal transformand totul intr-un joc cu "indicii", ca in Scooby Doo, ca nu e nici o nenorocire daca nu-i "vine" numele unui lucru, dar, slava Domnului, exista destule metode (spune-le "trucuri" sau "smecherii", daca vrei sa-i captezi atentia) de a te face mai usor inteles. In primul rand, sa anunti despre ce fel de chestie e vorba (e de mancare, de imbracat, de jucat etc. - genul proxim, care va sa zica, pentru cei mai mari). In al doilea rand, sa mentionezi ceva despre cum arata chestia (patrata sau rotunda, mica sau mare, rosie sau alba). In fine, un cuvant despre unde se afla (sau, daca nu e de fata, unde se afla cand ati vazut-o ultima oara). Astfel, daca in loc de "Aia de langa ala de acolo" spunem macar "Aia verde din care beau io apa si care e langa ala din lemn de pe dulap, cu care bate mama snitelele" - dintr-o data dialogul se luminea
