Am ajuns la Bombay, numit astăzi Mumbai, după un zbor năucitor cu Aeroflot (la Moscova abia am avut timp să prindem avionul, împinşi în el ca într-un vagon de vite, nu ne-a întrebat nimeni de paşaport, puteam să fim sau nu în acel hangar zburător...) Eram o grămadă, un număr, nu conta cine face parte din el. Va să zică, aşa stau lucrurile cu "identitatea asiatică".... Pentru prima oară am înţeles ce vor fi simţit prizonierii fără nume. De fapt, avionul uriaş era plin cu pasageri din toate seminţiile, fojgăind să-şi găsească un cotlon undeva, murmurând în cele opt sute de dialecte indiene (chiar şi numai pe rupiile pe care le ţineam în mână erau paisprezece feluri de scrieri diferite - şi mi s-a spus că indienii din nord discută cu cei din sud în... engleză). Dacă toţi se rugau lui Dumnezeu să ajungă întregi, aşa cum mă rugam eu, nu cred să fi fost vreo slujbă ecumenică mai reuşită, fiindcă hinduişti, musulmani, creştini, sikhi, budişti, jainişti şi farsi pluteau deasupra lumii laolaltă, într-o desăvârşită înţelegere.

Prima senzaţie, noaptea (căci noaptea am ieşit pe ţărmul unde se află Poarta Indiei), a fost că aşa o să arate sfârşitul lumii: om lângă om, sau chiar om lângă ... resturi de om (numărul de ciungi, şchiopi şi leproşi fără nas fiind izbitor). O căldură umedă, cu miros de coji de fructe, m-a cuprins ca un val de febră. De lângă ferry-boat-ul care pleca spre insula Elephanta, cu cele şase temple brahmane în peşteri, maimuţele se repezeau ca din arc să fure din mână cutiile de cola sau de de seven-up. Maimuţe de mileniul trei, ce mai... Păi, atman, spiritul, sinele meu obiectiv în contrast cu non-sinele, şi nici "ordinea lumii" în sens cosmic şi omenesc-etic nu s-au schimbat; nici focul, apa şi hrana, nici culorile fundamentale roşu, negru şi alb, mersul nostru ameţit între trezie, vis şi somn, virtuţile urmând legile firii, care duc la fapte bu