Există voci (unele cu autoritate) pentru care distanţarea de comunism este sinonimă cu înmormântarea şi, finalmente, ignorarea subiectului. Pentru cei foarte tineri, socialismul de stat pare că nici n-a existat, la noi şi în întregul lagăr estic. De fiecare dată când încep să le vorbesc studenţilor de la Litere (oameni de douăzeci de ani, născuţi cu puţin timp înainte de Revoluţia din 1989) despre naţionalizare, colectivizare, lichidarea partidelor istorice şi a opoziţiei, seriile, loturile şi "promoţiile" de deţinuţi politici, simt că ei nu cred decât într-o mică măsură în adevărul acestor secvenţe socio-istorice din trecutul apropiat. E ca şi cum mi-ar povesti cineva mie despre viaţa de front, blocada Leningradului sau măcelul de la Cotul Donului. Istoriile par desprinse şi scuturate de Istorie, ficţiuni cu personaje imposibil de întâlnit în viaţa reală, momente cu care existenţa noastră nu are nici o legătură.

Şi totuşi legăturile sunt foarte strânse, oricât ar pleda unii pentru radierea trecutului şi oricât s-ar minuna alţii de ceea ce află de la părinţii şi rudele lor mai vârstnice. E necesară aşadar înmulţirea mărturiilor, depoziţiilor, istoriilor non-fictive din şi despre comunism; laolaltă cu multiplicarea, pe cât posibil, a perspectivelor din care trecutul este procesat. Fiindcă acest trecut, chiar îngheţat de un regim totalitar şi deformat în spiritul realităţilor "revoluţionare", nu este omogen şi transferabil de la un individ la altul. Fiecare are trecutul lui, al ei, înregimentările şi evaziunile sale, o evoluţie distinctă în tiparul de constrângere generală. Numai în viziunea primitivă a "teoreticienilor" realismului socialist trecutul era obligatoriu întunecat şi infect, de un funest caracter burghezo-moşieresc. A lipi, astăzi, o etichetă contrară, dar similară, echivalându-ne biografia cu timpul istoric pe care s-a suprapus, ar fi un gest