Si când vă uitaţi, ce vedeţi? O vorbă faimoasă spune că după cincizeci de ani omul are "moaca" pe care o merită. Dacă ar fi să iau ad litteram această frază, înseamnă că figura pe care-o văd când mă privesc în oglindă nu-mi oferă prea multe motive de încântare. Oricum, mi se pare că "stau" mai bine în oglindă, decât în unele fotografii apărute în presă. Şi nu mă refer doar la cele din ziarele unde meseriaşi ai diversiunii şi ponegririi ştiu să găsească imagini în care dacă nu arăţi ca un borfaş, ai sigur ceva din masivitatea unui hipopotam, iar dacă n-ai un luciu viclean în privire, cu certitudine oferi priveliştea cuiva suprins pe când fură ouăle din cuibar. Ce văd în oglindă e imaginea reflectată a cuiva care îmbătrâneşte şi nu pare să-şi dea seama.

N-am să-mi plictisesc eventualul cititor cu dizertaţii pompoase despre sensurile metaforice, simbolice, oculte, sexuale ori metafizice ale oglinzii. Vă asigur că l-am citit pe Baltruëaitis, că am parcurs eseurile lui Konrad Lorenz, Mark Pendergrast, Sabine Melchior-Bonnet, că mi-am luat, conştiincios, notiţe din enciclopedii şi dicţionare - ba chiar am scris şi o carte cu titlul De veghe în oglindă! Tot ce-mi propun e un mic exerciţiu de... reflecţie pe marginea unui gest cotidian, care se dovedeşte a fi mai mult decât o simplă formă de cochetărie, de verificare a ţinutei înainte de a ieşi din casă. Privitul în oglindă este - trebuie să fie - şi o confruntare necruţătoare cu sine.

Prima modificare importantă a feţei mele datează de pe la douăzeci şi cinci de ani. Atunci, într-o dimineaţă, am observat că între sprâncene mi-a apărut, din senin, o cută. Era prima "imperfecţiune" vizibilă pe un chip altminteri nu prea expresiv, dar cu trăsături calme şi piele netedă. Astăzi, acel prim semn al perisabilităţii mele a devenit ditamai adâncitura. Nici nu-mi mai pot imagina cum aş arăta altfel. Evident