Acest text a fost publicat în revista "Căminul românesc", publicaţie condusă de ziaristul Ştefan Racovitză şi care apare, în limba română, la Geneva. Autorul său, Alexandru Trifu, este un cunoscut pictor româno-elveţian, o vreme chiar preşedintele Aso­ciaţiei Artiştilor din Geneva. El a fost trimis redacţiei României literare pentru a fi publicat, şi pentru că ideile privesc condiţia artistului contempo­ran, în general, dar şi pentru că punctul său de pornire se referă la o instituţie muzeală românească. Chiar dacă stilul articolului este de multe ori abrupt, sentenţios şi lipsit de nuanţele unei reale demonstraţii teoretice, ceea ce face ca multe idei să pară discutabile.

P. ŞuŞară

ceastă idee mi-a fost reactualizată privind albumul Muzeului de artă contemporană din Bucureşti. Dacă până în anul 1944, arta românească a fost, şi va rămâne, o valoare europeană, şi chiar mondială, prin Brâncuşi, printre alţii, după anul 1944 şi până în decembrie 1989, şantierele stupidităţii, în general, şi în artă, în particular, au dat rezultate Ťstrălucitoareť. Şantiere organizate, de altfel, la nivelul întregii Europe de Est.

După anul 1989, etapa regională a fost depăşită, intrându-se în etapa stupidităţii mondializate.

Cultura românească până în anul 1944, mă refer la perioada ei modernă, a fost orientată spre Apusul Europei. Acelaşi fenomen se întâmplă şi în momentul de faţă, adică în contemporaneitate.

Dar, din păcate, cultura occidentală, în esenţa ei, iar acest fapt este un fapt dramatic, a intrat într-o perioadă de decadenţă greu de explicat la prima vedere.

Să privim, în acest sens, istoria ultimului veac cu puţină atenţie. Această istorie poate fi lesne înţeleasă dacă o privim secvenţial, şi anume :

1). Lovitura de stat bolşevică din 1917 în Rusia

2). Mai ´68 în Franţa

3). Eşecul creării Europei