Din ambiţiosul proiect interbelic al unei istorii ilustrate a comunei Slobozia n-au rămas decît vreo cîteva fotografii şi, poate, paginile introductive scrise de învăţătorul P. Ideea i-a venit primarului, în timpul unei partide de table cu învăţătorul. Jucau în curtea casei lui P., sub umbrar, şi bunicul meu, care se apucase de fotografiat, le-a făcut o dată o poză. Învăţătorul, patriot local s-a oferit să scrie textul, iar bunicul meu să pozeze edificiile şi personalităţile comunei. Contribuţia lui nu era tocmai dezinteresată: avea nevoie de o ţidulă de la primărie ca să facă fotografii la minut prin tîrguri şi la bîlciuri. Învăţătorul s-a împiedicat în originile comunei. Nu ştia nimeni cît erau de îndepărtate. Iar în istoria ei orală existau mărturii neconvenabile pe care iniţial P. voia să nu le menţioneze. Ulterior s-a răzgîndit, căutînd un nume mai vechi al comunei, pe care nu l-a putut descoperi, sau cel puţin o altă explicaţie pentru numele ei, "Domnu Ilie, cum să fie localitatea noastră sat de ţigani sloboziţi?" "Păi dacă o fi fost..." "Şi unde sînt, domnu Ilie, ţiganii ăia sloboziţi?" Învăţătorul i-a enumerat cîteva nume. Nu erau prea mulţi: "S-or mai fi amestecat cu românii, S-or mai fi dus şi prin alte părţi" "Şi noi, ăştilalţi, tot sloboziţi sîntem?" Bunicul meu, mai închis la piele, ţinea brutăria comunei, dar se cam săturase de ea. De aceea se apucase de poze. El auzise că "înainte", la ţară, fierarii, brutarii, de lăutari nu mai vorbim, erau ţigani. Dacă n-aveau pămînt, trebuia să trăiască şi ei din ceva. "Mă, nea Fănică, te complaci prea uşor. De-aia zic, să facem o istorie a comunei şi s-o tipărim la Bucureşti! Şi un album de fotografii!" Primăria, biserica, şcoala, monumentul şi notabilităţile.

Într-o săptămînă,dl Ştefan Theodorescu, artist-fotograf, Slobozia a pozat tot, chiar şi pe şeful de post, deşi nu era localnic. Pozele nu erau cine şt