Uriaşul Institut Naţional de Educaţie Fizică şi Sport din Beijing, sala de antrenament în care le-am găsit pe componentele echipei tricolore de gimnastică - Izbaşa, Nistor, Tămârjan, Drăgoi, Acatrinei şi Grigore - nu e nici de rezervă, nici necorespunzătoare.
„Nu avem probleme, sălile sunt perfecte, n-ai ce să comentezi“, spune antrenorul Forminte. Sala e însă foarte greu accesibilă. Pentru a le vedea la lucru o jumătate de oră pe gimnastele române la Beijing, trebuie să urmezi un drum lung, plin de obstacole. Întâi îţi trebuie aprobarea antrenorului de la lot, apoi condiţie fizică pentru un drum lung - în care schimbi câteva autobuze pentru reprezentanţii mass-media - şi nervi pentru multe fitre de control.
La orice astfel de filtru aşteaptă cam patru chinezi pentru un ziarist. Fiecare ştie propoziţ ia lui scurtă în engleză, pe care, probabil, o repetă îndelung acasă. Primul ştie să îţi spună: „Mergeţi înainte“. Al doilea: „Întoarceţi-vă cu spatele“. Al treilea: „Deschideţi bagajul“. Al patrulea: „Mulţumesc“. Şi toţi, în cor: „Vă mulţumim pentru cooperare“.
Când crezi că nimic nu te mai poate împiedica să vezi cum îmbrăţişează Steliana Nistor bârna cu degetele de la picioare răsfirate ca ale unui uliu, mai apare ceva. La zece metri de sală te întâmpină altă barieră de voluntari, cu care ai toate şansele să nu te poţi înţelege. Asta, deşi chinezii rămân mereu amabili, gata să ajute.
Doar că nu pot înţelege ce vrei. România împărţea joi sala de antrenament cu Italia şi Spania. La sosirea unui pumn de jurnalişti, fetele lui Forminte exersau săriturile, unde mai e mult de lucru. Probleme de adaptare la fus sau la mâncare n-au fost. E bine că au venit foarte devreme în China? Forminte crede că „noi am venit exact când trebuia“. Antrenorul speră doar să nu fie accidentă ri, „aceeaşi speranţă pe care o am de la începutul
