- Cultural - nr. 151 / 2 August, 2008 Prezenta lui in scena este o mare putere de dezvaluire, starile sale nefiind reluate intr-o desfasurare previzibila. Pare ca acumuleaza, cu fiece clipa si cu fiecare cuvant spus noua, noi energii, iar lumea il soarbe cu lacomie din ochi. Atunci ochii lui FLORIN PIERSIC alearga disperati in stransoarea spatiului inchis al scenei, in timp ce spectatorii il fixeaza cu priviri dulci, tintuindu-l pe fundalul salii, masura a masurii lor... Aplauzele ii staruie tot timpul in auz, iese repede din sala dupa terminarea fiecarui act fara sa astepte aprinderea luminilor. Doreste sa ajunga la cabina, sa vada pe cineva, sa-i linisteasca spaima aceea, chiar daca e jucata, sa-i spuna cat de fascinant a fost in rol, cat de mare e stralucirea sa. Uneori trist, aude parca un tren alergand bezmetic in noapte, clantanindu-si osiile de zgura intunericului, il inabusa uruitul adanc si straniu al acelui tren, de parca ar fi trecut printr-un tunel in intregime de fier, si-l doare uruitul animalic si scrasnitul acelui mecanism de fier, insurubandu-se pe fier... Cu-n geamat surd si nesfarsit, are putinta sa se gandeasca asupra faptului ca e posibil sa viseze inca la aventurile tineretii... O, viata asta! Poate ca nici nu a fost un vis, poate ca sub armura acelui spatiu fluid totul a ruginit si acum se aud scrasnetele vietii... tarzii. Se pare ca realitatea e la ea acasa, in toaleta de gala, e peste tot pe unde a trecut el, FLORIN PIERSIC, in acele zile obositoare si lungi, de mana cu alti actori ciudati. Stie ca pe scena incepe sa straluceasca, gesturile lui capata semnificatii imediate si-si pregateste adevarata aparitie cand, odata rostita o replica, se arunca intr-o valtoare, traind totul cu disperare, mergand si razand, tipand si tacand sau asteptand, cu o intensitate uluitoare, cu un fel de explozie interioara... Astfel trece dincolo de personaj, se