Foarte frumos şi puţin fals (în era relativităţii, nici falsul nu mai poate avea pretenţie de absolut). O minciună corectă politic, superbă, fără de care civilizaţia modernă ar intra în sevraj. Miturile originare ale olimpismului sunt tot de producţie recentă. Jocurile Panelenice nu aduceau pacea, de mult nu mai e important doar să participi, iar Olimpiada nu poate depăşi complet sfera politicului, care o generează financiar şi o protejează cointeresat. Mai mult: intangibila flacără olimpică s-a aprins prima oară la Berlin în 1936, fiind carburant pentru maşinăria de propagandă nazistă. Lumea însă uită repede. Se aruncă fără inhibiţii în braţele viselor foarte frumoase şi puţin false, crede cu tărie în supraoamenii de laborator cu medalii strălucitoare, lăcrimând emoţionant la imn.

Vor răsări destui şi vara asta la Beijing, umbrind efortul curat al celorlalţi. La Beijing, într-o Chină judecată incomplet, deci greşit de Occident. O Chină care şi-a făcut conştiincios temele pentru o Olimpiadă al cărei succes de casă este deja previzibil. În baletul ăsta de lumini şi umbre, România, care a făcut din olimpism politică de stat, joacă ipocrit. Producţia de aur la hectar de sportiv comunist era subînţeleasă. Sistemul s-a prăbuşit, olimpismul a rămas politică de stat. Clişeul obosit ne spune că vrem performanţe, dar ne batem joc de educaţia fizică. Clişeul-coşmar: adevărat şi dureros. Nici presa nu e altfel: pe Doina Ignat e foarte probabil să nu o recunoaşteţi dacă o vedeţi pe stradă.

Apare rar în ziare. E o doamnă de 40 de ani, mai bine de jumătate de viaţă a petrecut-o trăgând la vâsle pentru un tezaur cât cel confiscat de ruşi. E firesc să se mai încurce în medalii, are un palmares care le dă bătăi de cap şi statisticienilor. Un lucru e sigur: la ultimele trei Olimpiade a luat aurul cu echipa de „8+1“. Echipa aceea care nu apare la şt