EVZ vă propune un reportaj într-unul dintre locurile simbolice ale ţării-gazdă a Olimpiadei, Piaţa Tiananmen („Poarta Păcii Cereşti“). Anul 490 înainte de Hristos. Philippides aleargă de la Marathon la Atena pentru a vesti marii cetăţi victoria asupra perşilor. Jocurile Panelenice nu au făcut însă din această cursă istorică şi ucigaşă o competiţie. A trebuit să vină secolul XIX şi baronul De Coubertin, care a proiectat în maraton visul său suprem: olimpismul pacifist plasat, în imaginar, dincolo de războaie şi politică. Primul maraton al Jocurilor Moderne, la Atena în 1896, l-a avut învingător pe cel mai înţelept dintre participanţi: Louis Spiridon.
Pentru că nimeni nu ştia cum se aleargă pe drumul ăsta lung, cei mai mulţi au pornit în forţă şi au sfârşit culeşi din şanţuri după câţiva kilometri. Spiridon a fugit încet. Aşa s-a gândit el că e bine, cu mintea sa aşezată de ţăran simplu.
O naţiune, un atlet, un orgoliu
Anul 1932. Locul acţiunii: Olimpiada de la Los Angeles. Japonia tocmai invadase Manciuria chineză şi cerea, imperativ, admiterea delegaţiei manciuriene sub drapel propriu. China, ţară paşnică de agricultori şi pescari, mută surprinzător şi demn: se înscrie în Comitetul Internaţional Olimpic şi trimite în America un singur sportiv: Liu Chuang Chun. Atletul-delegaţie. Când i se cere să concureze sub steag japonez sau manciurian, Liu protestează, refuzând cu mândrie justificată. Cronicile au reţinut declaraţia aceasta de la care trebuie să înceapă orice discuţie despre orgoliul „made in China“: „Sunt fiu al rasei chineze şi supus al Imperiului Galben!“.
Anul 2008 după Hristos. Un Beijing înfloritor, care acoperă cu pânze colorate clădirile „nedemne“ de a fi văzute de oaspeţii din lumea întreagă, propune un punct istoric nevralgic drept start al maratonului: Tiananmen. Nimic întâmplător. Aici e cea mai mare
