Inainte de 1989, Vasile Gudulan facuse parte dintr-o Unitate speciala a Securitatii, infiintata printr-un ordin special al Ministerului de Interne pentru a contracara pericolul tot mai mare de a se ride de regimul socialist, dar mai ales de Marele Conducator.

Înainte de 1989, Vasile Gudulan făcuse parte dintr-o Unitate specială a Securităţii, înfiinţată printr-un ordin special al Ministerului de Interne pentru a contracara pericolul tot mai mare de a se rîde de regimul socialist, dar mai ales de Marele Conducător. Membrii Unităţii, aleşi cu mare grijă, îndeplineau diverse misiuni sub comanda unui colonel care scria scheciuri pe ascuns şi le publica sub pseudonim.

Unii, de exemplu, verificau pe teren nivelul de rîs pe care-l stîrneau bancurile cu Nicolae Ceauşescu. Sub acoperirea de fin din Paşcani care se duce la Bucureşti, la naşul său, cu o damigeană de zaibăr, lucrătorul se urca în tren şi, la vreun ceas de la plecare, cînd specialiştii psihologi de la Securitate stabiliseră că, într-un compartiment cu toate locurile ocupate, se crea atmosfera familiară propice încrederii reciproce (pe aceste calcule se bazau toţi informatorii de pe trenurile de călători cu vagoane compartimentate), trecea la acţiune.

Dă-l dracului de naş! – zicea el vesel, lăsînd impresia că a făcut cu ochiul – că doar n-o fi foc dacă nu ajung la el cu damigeana plină şi, scoţînd dopul de cocean (neapărat de cocean, aşa cereau procedurile standard ale unei acoperiri depline), turna direct din recipient în paharele de plastic pe care le scotea la ţanc, din servieta sa de angajat al CFR în timpul liber, un coleg al lucrătorului de la Securitate, cu care făcea echipă, şi dădea de băut celor din compartiment. Şi, uite-aşa, mai cu un păhărel de zaibăr (neapărat de zaibăr!), mai cu o bucată de cîrnat oferită de un al treilea lucrător, călătorind sub acoperirea de moşneag