Terasele cunoscute pentru preparate pescăreşti unicat încearcă să facă faţă localurilor ce pun pe lista de meniu şniţele cu piure. Sursa: Razvan Valcaneantu

Peştii „cu nume“, vieţuitoare rafinate, se retrag în locuri dosite. În timp ce turistul de rând al litoralului românesc a rămas cu hamsia şi şniţelul pe vreo terasă cu manele, cunoscătorii savurează în linişte file de rechin sau saramură de stavrid. Pentru ei şi doar pentru ei, marea se savurează şi altfel decât pe prosop, cu o bere ieftină în faţă.

Meniul, din ce vrea marea

Locurile în care se mănâncă bine cu adevărat le numeri, cel mult - doar dacă nu eşti ultrapretenţios -, pe degetele de la două mâini. Mai toţi ştiu de cherhanaua „Popasul Pescarilor“, înfiptă pe o bucată de plajă vecină cu Olimpul. De ajuns se ajunge destul de greu: drumul e ascuns între copaci, o coteşte apoi pe câmp. Maşinile rămân lângă o trecere peste calea ferată, iar de acolo sunt doi paşi până la prima masă. Locuri sunt destule, 300 cu totul.

Cherhanaua e un fel de adunătură de colibe pescăreşti, strânse sub un singur acoperiş, din stuf înnegrit de ploi. Dedesubt sunt lampadare colorate, încercate întruna de briză.

Adevăratele locuri ale pescarilor sunt însă mai încolo, au bărci lungi şi scorojite „parcate“ în faţă. Cât lumea stă la aperitive, îi vezi vâslind până la năvoadele întinse mai în larg, ca într-un gard înfipt în apă. De cum se întorc, ajunge şi peştele în farfurie, de-ai crede că l-au adus oamenii aceia care strâng acum funii la mal.

Zile fără „fir întins“

„Popasul Pescarilor“ a fost înfiinţat acum cinci ani şi, de atunci, locul e plin de lume bună de parcă e aşezat în buza vreunui mare hotel. Şi asta cu toate că sunt şi zile fără calcan sau biban, după cum i-e milă mării de oamenii săi. Dacă nu sunt prăjite midii pariziene date prin