Radu Paraschivescu: "Unul dintre fondatorii impreciziei româneşti este verbul „a putea“."

Încărcătura semantică pe care o conferă dicţionarul acestui infinitiv a devenit nu doar incompletă, ci anacronică de-a binelea. „A putea“ nu mai înseamnă (doar) „a avea capacitatea să“. Potenţialitatea strictă a cuvântului se furişează în plan secund. În funcţie de agendă şi de priorităţi, comunicatorul încearcă - şi de multe ori izbuteşte - să impună sensuri, dar mai ales obiceiuri noi. Ele vorbesc despre capacitatea noastră nesminţită de-a transforma lucrurile sigure în presupuneri şi, printr-o rocadă de înaltă acrobaţie mentală, de-a îmbrăca prezumţiile, ba chiar şi fanteziile, în haina certitudinilor.

Relativismul autohton găseşte mereu debuşeuri, iar folosirea deviată a lui „a putea“ nu face decât să confirme tendinţa. De la comunicatul de presă la Codul Penal şi de la declaraţia unui teleast la informaţia sportivă, discursul public musteşte de neclarităţi. În cea mai bună situaţie, „a putea“ e un fel de „wishful thinking“ carpatin, o speranţă îngropată sub o ornamentaţie barocă şi mândră, deşi vag autistă. Avem asemenea exemple chiar din clipa când deschidem ziarul şi când prezumţia de factură optimistă ne întâmpină cu un zâmbet larg.

Cine citeşte în gazetă că „Roger Federer ar putea să participe la Romania Open Tennis“ e liber să-şi educe mintea şi pentru alte trăsnăi: „Messi ar putea să se transfere la Avântul Reghin“, „U2 ar putea susţine un concert pe Marte“, „Anthony Hopkins ar putea interpreta rolul lui Garcea într-un film regizat de Alina Plugaru“. Această tendinţă de-a scrie doar pentru a umple un spaţiu poate fi explicată în trei feluri. Primul dintre ele, valabil îndeosebi în perioadele de acalmie - de pildă, lunile de vacanţă - izvorăşte dintr-o somaţie cu arie largă de acţiune: dacă ştirea nu există, inventaţi-o. Produsul t