În România, este la mare preţ linşajul mediatic. Graba cu care ţintuim la stîlpul infamiei persoane care nu ne sînt pe plac, febrilitatea cu care punem pe tapet vinovăţii mai mult sau mai puţin imaginare, frenezia distrugerii adversarilor, refuzul dialogului, ignorarea cu nonşalanţă a unui principiu fundamental în orice stat de drept, audiatur et altera pars, compromit orice tentativă de a construi, instituţional şi uman, ceva durabil aici. Ne face o deosebită plăcere, se pare, să-i umilim şi să-i expunem oprobriului public pe cei care, din diverse motive, nu ne sînt pe plac, ştergînd cu buretele orice merite ale acestora. Cine a greşit – dacă şi în ce condiţii a făcut-o nu mai contează, argumentele sînt mereu sacrificate pe altarul sfintei mînii naţionale – este redus la tăcere, desfiinţat, aneantizat. În ultimii ani, am avut mereu parte de discursuri inflamate, ai căror autori se erijau în campioni ai dreptăţii, unici deţinători ai adevărului, îndreptăţiţi (de cine? de ce?) să despartă binele de rău şi grîul de neghină. Retorica intoleranţei a fost practicată cu succes de autori onorabili şi, în egală măsură, de impostori, ceea ce a dus la discreditarea spiritului critic, asimilat, în mod iresponsabil, atacului la persoană. Sigur că da, e mult mai greu să sesizezi nuanţele unei situaţii complexe. Unii nu vor să le vadă, alţii sînt incapabili să gîndească altfel decît în alb şi negru, iar alţii manipulează informaţiile doar în funcţie de interese (politice, dar nu numai) de moment. Cu toţii însă jură pe moralitate, prezentîndu-se pe ei înşişi drept campioni ai Adevărului, Binelui şi Purităţii morale. De mai bine de două săptămîni, H.-R. Patapievici este ţinta unor atacuri de o virulenţă năucitoare, care au ca unic scop debarcarea sa de la cîrma Institutului Cultural Român. Oricîte obiecţii aş avea faţă de cărţile sau opţiunile sale politice şi/sau culturale, oricî