Marin MINCU Intermezzo. Aurora Ediţie revăzută Postfaţă de Bogdan-Alexandru Stănescu Editura Polirom, Colecţia „Fiction Ltd.“, Iaşi, 2007, 464 p. La prima vedere, dacă sărim peste pasajele ludic teoretizante şi peste fragmentele mai pretenţioase, subliniate cu italice pentru a uşura truda hermeneuţilor obsedaţi de text, primul volum din ciclul Intermezzo (ediţia a III-a, Polirom, 2007), la care Marin Mincu lucrează de peste două decenii, pare un roman-jurnal, în cunoscuta tradiţie a prozei autenticiste din interbelic. Într-adevăr, febrilul sondaj autoscopic, preocuparea exclusivă pentru modelarea unei imagini cît mai convenabile despre sine, egoismul atroce, complexul de superioritate, gelozia, obsesia înstrăinării şi încă multe altele apropie pe eroul din Intermezzo I (un student inteligent şi dornic de afirmare) de personajele lui Camil Petrescu, Eliade sau Holban. În plus, exegeţii (Constantin Pricop, de pildă) au semnalat şi cîteva împrumuturi de natură narativ-compoziţională (marcate în text cu ostentaţia de rigoare, după vestitul procedeu al insolitării), precum finalul, amintind de ingenioasa găselniţă epică din O moarte care nu dovedeşte nimic. Pe lîngă acest artificiu, prozatorul plasează la capetele naraţiunii sale şi cîte un amplu fragment aşa-zis explicativ, în intenţia de a trezi vigilenţa cititorului naiv, conectat exclusiv la realitate (începutul şi sfîrşitul romanului ar putea trimite, să zicem, la prestidigitaţiile cu miez parodic-deconstructivist ale lui Calvino din Dacă într-o seară de iarnă un călător). Cum autorul pune totul pe cartea sincerităţii, romanul nu rezistă, normal, prin astfel de trucuri. Cît despre asemănările cu modelul romanesc invocat mai sus (Holban), merită să reţinem reflecţia îngîndurată privind natura sofistică, mistificatoare, a discursului (auto)analitic, care aruncă personajul într-o lume de fum, în trista captivita