E ceva de groază cu ritmul de lucru la români, şi atunci cînd e vorba de o lucrare particulară, dar mult mai vizibil, mai păgubos şi mai enervant atunci cînd intrăm pe contracte publice. Meseriaşul de acasă are propriul său ritm şi bioritm: vine la muncă atunci cînd vrea sau cînd poate.

E ceva de groază cu ritmul de lucru la români, şi atunci cînd e vorba de o lucrare particulară, dar mult mai vizibil, mai păgubos şi mai enervant atunci cînd intrăm pe contracte publice. Meseriaşul de acasă are propriul său ritm şi bioritm: vine la muncă atunci cînd vrea sau cînd poate. Bea o cafeluţă, pregăteşte tacticos sculele, începe de obicei mai multe treburi deodată şi nu termină nici una la timpul potrivit. Are pauză de masă consistentă (pauza, nu masa!), îşi oferă singur sau nu refuză niciodată un pahar de vin ori o sticlă de bere. E atent la televizor, comentează fotbal, politică, staruri şi orice e de comentat, indiferent dacă se pricepe sau nu. În general se lasă greu dus acasă, dar se poate întîmpla şi să dispară intempestiv din peisaj, fără să lase o vorbă sau un semn de revenire…

Din punct de vedere etnic, face cam ce vrea muşchii lui, nu primeşte observaţii ori critici, nu modifică şi nu reface nimic, pe principiul solid “mai bine de-atît nu se poate!”.

Marile firme care execută lucrări publice lucrează tot cu meseriaşi de-ai noştri, deci respectă, la scară mare, cam aceleaşi reguli de comportament. Numai că aici, în plus, intervine drăguţa noastră componentă electorală care, în funcţie de apropierea sau îndepărtarea alegerilor, poate accelera sau frîna ritmul de lucru, calitatea mediatică a execuţiei sau chiar modificări de proiect, închiderea şantierului ori reluarea unor operaţiuni interzise de Legislativul precedent.

Văd în fiecare zi, de mai bine de un an, cum merge treaba la viitorul pasaj suspendat de la B