Eduard Ţone debutează în proză cu romanul Castelul prinţesei de caramel (Tritonic, 2008) şi vă spun, de la bun început, că este unul dintre debuturile acelea după care mai toţi cititorii tînjesc ani la rînd. Se întîmplă rar, dar şi cînd se întîmplă... Castelul... este un roman nebun, cititorul trece prin cele 35 de capitole ca trenul Intercity prin Ciulniţa. Şi cum să fie altfel, cînd ele se termină aşa: „Prin urmare, Alex, îmi povesteşti ceva despre viaţa ta?“ sau: „Hei, Alex, începe nebunia! Începea. Cu adevărat începea.“ sau aşa: „Dar... staţi puţin! De unde mă cunoaşte bătrînul?“. Sau au titluri ca, de pildă, „Misterul cutiei de chibrituri“. Şi de n-ar fi decît finalurile de capitol. Dar Eduard Ţone chiar umple aceste capitole, şi le umple bine. Cu întîmplări care vin unele peste altele. Cu personaje care mai de care mai pitoreşti, mai ciudate sau mai fantastice. Personaje care, una-două, îşi spun povestea. Şi, oho, au ce povesti. Plus poveştile lui Alex, personajul principal: poveşti din copilărie, din juneţe... Amintiri ale lui sau ale altora. Plus portretele pesonajelor – bogate şi savuroase portrete. Pimpi, ghicitorul în chelii (care ghicit are şi el povestea lui, evident), şi iubita lui, Adela, cea care avea să-i apară lui Alex mai tîrziu, la Paris, făcînd comisioane... Virginia şi şoarecele ei, Tataie. Svetlana... Ei, da, Svetlana, cauza şi scopul şi mijlocul, începutul şi sfîrşitul, cea pentru care Alex merge la Paris, cea pe care o iubeşte..., cea care îl cheamă de colo-colo cu mesaje de genul „Vino! Te iubesc!“ sau „Te aştept într-o lume minunată“. Unde? Cînd? Cum-necum, Alex află de fiecare dată, pentru că, oriunde merge, întîlneşte pe cineva care să-i transmită un mesaj de la Svetlana sau poate să-i dea o indicaţie despre ce să facă. Vorbeam despre portretele personajelor. Iată unul: „Socrate avea aproape doi metri, o mustăcioară şmecheroasă, er