"Sînt piese istorice, aceste tragedii romane!" - mi-am spus ieşind de la Gymnase "Gérard Philipe" din Avignon. "Sublimissimes", rostea ca un ecou un amator fervent. "Te fac să te simţi inteligent", continua un altul... Pe acest fond receptiv, reputaţia Tragediilor se împrăştia ca o dîră de pulbere şi probabil de aceea cronica agresiv-critică din Le Monde (15 iulie 2008) a surprins, a derutat, pe unii chiar i-a revoltat. Sîntem destul de mulţi cei care nu împărtăşim, ba chiar contestăm respingerea Tragediilor. Spectacolul e un eveniment.

Ivo van Hove reuneşte într-un "ciclu", folosind principiul "serialelor" de televiziune, trei mari texte shakespeariene, inspirate din războaiele şi pasiunile romane: Coriolan, Iuliu Cezar, Antoniu şi Cleopatra. De-a lungul a şase ore, el nu caută atît să propună o nouă lectură a Tragediilor - se înscrie explicit în linia "contemporaneizării" lui Shakespeare iniţiată de Jan Kott - cît să atace o faţetă mult mai insidioasă, esenţială şi inedită: cea a privirii actuale asupra politicii, devenită hrana noastră cotidiană. Şi ca să izbutească, el rupe, scoate sigiliul de pe pactul de demarcaţie, pactul care îi separă pe actori de spectatori, în funcţiune în orice sală de teatru. Frontiera persistă, dar a devenit poroasă, linie inoperantă a unei vechi interdicţii, nu mai păstrează decît o valoare reziduală. De la început, spectatorii sînt chemaţi pe platou să consume cafea, bere sau prăjituri; surprinşi de timpul scurt acordat, nu mai pleacă de acolo, în timp ce aceia care n-au părăsit sala rămîn unde au fost. Se instalează incertitudinea; în pofida ei, începe povestea Tragediilor şi continuă. Spectatorii sînt ţintuiţi pe platou şi, aşezaţi pe nişte canapele, în faţa unor uriaşe ecrane de televiziune, urmăresc acţiunea, văzută în direct de cei rămaşi în sală: evenimentele piesei, jucate de actori, ei practicînd un joc subtil, reţi