Kung Fu Panda nu e cel mai bun film al verii. Nu e nici măcar cel mai bun film de animaţie al verii (deşi Wall-e, ultima producţie Pixar, semnată de tata lui Nemo însuşi, abia la început de septembrie se anunţă că va fi distribuit în România). Dar e, de departe, cel mai bun film la care să-ţi duci copiii la finalul unei săptămîni de luptă pentru reducerea timpului petrecut în faţa calculatorului sau televizorului, pentru golirea farfuriei de supă şi „operarea“ somnului de după-amiază. Chiar dacă numai printr-un mare efort de imaginaţie ar putea cineva să recunoască aici vocea Angelinei Jolie, care o fi contribuit la coloana sonoră mai curînd din solidaritate maternă decît pentru că ar fi avut ceva de făcut din punct de vedere cinematografic. Kung Fu… e un desen animat tipic (a se înţelege: mobilizator şi cu etică înaltă) despre revolta copiilor contra părinţilor (1), relaţia de relativitate între aparenţă şi esenţă (2), depăşirea propriilor limite şi acceptarea propriului eu (3). Adică (1): Po, care e indubitabil un urs panda, are drept tată un gîscan, bucătar şi proprietar al unui restaurant de paste; tata vrea ca fiul să-i calce pe urme, fiului pastele i se par ceva cam terestru şi lipsit de atractivitate – el visează la kung fu şi e fanul absolut al faimoşilor Cinci Furioşi (maeştrii Tigroaica, Vipera, Maimuţa, Cocor şi Mantis – religiosa, Gîndacul călugăriţă). Numai că (2) cum ar putea să devină maestru de kung fu o namilă care nu că nu-şi poate atinge degetele de la picioare, dar nici măcar nu şi le poate privi (şi mai şi miroase urît, pe deasupra)? Uite-aşa, din întîmplare: Oogway, înţeleapta broască ţestoasă – spirit tutelar al templului kung-fu – din Valea Păcii – şezînd delicat într-un picior pe propriul baston, îl alege să împlinească o profeţie străveche, după ce nefericitul Po se prăbuşeşte „din ceruri“ în toiul ceremoniei de desemnare a celui care