Verificarea modului în care demnitarii şi funcţionarii publici şi-au clădit averile s-a făcut de mântuială, indiferent de forma îmbrăcată de legi de-a lungul timpului.
1 /.
Odiseea legii averilor a început în urmă cu 76 de ani. Născută în monarhia lui Carol al II-lea, reinventată şi abuzivă în comunism, adaptată şi „aerisită“ în capitalism, ceea ce azi se numeşte „Legea ANI“ are totuşi o caracteristică atemporală: ineficienţa şi o doză semnificativă de arbitrar.
EVZ şi grupul de investigaţii „Miliţia spirituală“ prezintă istoria zbuciumată a legilor privind controlul averilor, de la Carol al II-lea şi „Epoca de Aur“ până în prezent.
Recent, Agenţia Naţională de Integritate (ANI) - noul organism însărcinat cu verificarea modului în care funcţionarii publici şi demnitarii şi-au dobândit averile - a dat publicităţii primul său bilanţ: doar 90 de angajaţi ai statului sunt cercetaţi pentru modul în care s-au îmbogăţit. Între ei, 17 parlamentari, 14 primari şi viceprimari, trei magistraţi. Comisia Europeană s-a arătat totuşi optimistă cu privire la viitorul ANI.
Până aici, drumul a fost greu. Anterior apariţiei ANI, în 2004, Centrul de Resurse Juridice (CRJ) a monitorizat aplicarea Legii 115/1996 privind declararea averilor. În analiză, eficienţa actului normativ a fost minimă: 87 la sută din dosare au fost clasate. Până în 2008, arată statisticile, nu există demnitari îmbogăţiţi ilegal.
„Nu e promptitudine“
Istoria Legii averilor arată că disfuncţionalităţile grave nu au ocolit nici cel mai represiv regim: cel comunist. În 1978, Biroul Permanent al CPEx a solicitat un raport detaliat privind eficienţa Legii 18/1968 a ilicitului, pentru primul deceniu de funcţionare. Rezulta că aşa-zisele reuşite ale „organelor“ s-au concertizat în urmărirea penală a sub 15 la sută dintre persoanele suspecta
