Dat fiind că ne aflăm în toiul verii (să sperăm! să sperăm că, adică, nu va veni un toi mai toi ca ăsta!), că Bucureştiul s-a îmbrăcat în farmecul său estival constînd din zăduf strivitor, praf sufocant, mirosuri subtil pestilenţiale şi indolenţă balcanică la punctul de fierbere şi că, în fine, pe scenele patriei nu se prea mai întîmplă mare lucru, ce altceva putem face decît s-o luăm cătinel către cîmpii cei bătuţi, pînă acum, în cinci ori şase reprize, nu mai ştiu (la asta se referă semnele de întrebare din titlu), pe urmele lui John Steinbeck din Joia dulce. Care frumuşel roman a fost, by the way, transformat şi în piesă (în adaptare scenică, mai precis), jucată, în România, probabil din cauza necazurilor cu drepturile de autor, numai prin şcolile de teatru, cu ocazia diverselor examene de licenţă. Din păcate. Sau din fericire.

*

Scurta (de fapt) vară fierbinte a început calendaristic, pentru noi, cu "febra alegerilor locale", cum ziceau infatigabilele clişee mediatice, alegeri (sau febră) în urma cărora (căreia) configuraţia scenei politice (alt clişeu) a suferit unele modificări. Ba chiar modificări serioase: primăriile şi-au schimbat, cele mai multe, şefii, şefii şi-au schimbat subalternii şi toţi împreună se pregătesc, desigur, să schimbe mai departe - nu împrejurări, stări de lucruri, mentalităţi ş.a.m.d. (cîte n-ar trebui să arate altfel!), ci persoane. Să le schimbe, evident, din funcţie, nu altminteri. Printre aceste persoane se găsesc, normal, şi directori de teatru, instalaţi în ultimii patru ani. Nu toţi dintre aceştia au ajuns în fotoliile respective în chip de "oameni de casă" ai cutărui sau cutărui politician victorios în 2004; chiar şi aşa să fi fost, unii tot meritau să devină directori de teatru, după cum şi teatrele în chestiune meritau să-i aibă la conducere, fapt dovedit de progresele artistice, organizatorice etc. ale instituţ