În Bonn există o clădire de o arhitectură incertă, aflată chiar peste drum de reşedinţa cancelarilor fostei Republici Federale Germania. Uşile ei atrag şiruri de vizitatori: adolescente blonde rubiconde, tineri ofiţeri bălai şi ţepeni, studente decolorate şi o fojgăială de mici teutoni veniţi cu clasa. Toată această faună blonzie este silită, vrea nu vrea, să treacă prin pelerinajul obligatoriu la „Muzeul de Istorie al Republicii Federale Germania“. Este unul dintre cele mai bune muzee de istorie din câte mi-a fost dat să văd, deşi este, inevitabil, şi unul dintre cele mai incomplete. Pentru că se ocupă strict de istoria Germaniei postbelice, începând cu momentul căderii Berlinului şi sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Povestea ambelor republici, cea prosperă occidentală şi cea comunistă, estică, este spusă cu un accent nedisimulat pe demitizarea nazismului şi a comunismului, care sunt tratate drept cele două mari plăgi ale secolului 20. Pentru o ţară cum este România, aflată în chinurile unei eterne iluzii numită emfatic „procesul comunismului“, cazul german poate fi instructiv. S-au denazificat nemţii cu eficienţă şi onestitate? Nici vorbă... La şapte ani de la terminarea războiului, 94% dintre judecătorii bavarezi erau ex-nazişti. În acelaşi an, jumătate dintre membrii corpului diplomatic ai RFG erau foşti membri SS. Cu timpul, republica de la Bonn a reuşit să impună un fel de amnezie colectivă asupra unui trecut nazist a cărui „victimă“ era poporul german. Până când, în anii ‘60, procesele de la Frankfurt şi numirea unui fost nazist în funcţia de cancelar al RFG au declanşat un scandal imens şi, ulterior, adevărata denazificare, care continuă şi astăzi, când landul renan anunţă reînceperea unei campanii antinaziste. Germania reunită a avut însă cu totul altă conduită în privinţa estului comunist. Confruntată cu şocul aflării numărului de colaboratori St