Franciza „Indiana Jones“ este una dintre multele reactivate în ultimii ani, cumva pe ultima sută de metri, dacă stai să te gîndeşti că Stallone, Ford et alii au ajuns deja la vîrsta a treia. Pe chipul ultimului Indy se văd cei 66 de ani, iar mişcările lui de action hero s-au cam încetinit – nu degeaba partea cea mai dinamică a noilor aventuri (lupta cu spada, „tarzaniada“ cot la cot cu maimuţele, majoritatea salturilor de pe o maşină pe alta) e lăsată în seama fiului său. Finalul secvenţei de început din Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull, acea serie de lupte-şi-urmăriri cu care ne-a obişnuit Spielberg încă din 1981, a pus capac la toate: proful arheolog scapă viu şi nevătămat dintr-o explozie nucleară, ascunzîndu-se într-un frigider care devine singurul obiect ce scapă pe suflul deflagraţiei şi-l scoate la liman fără nici o zgîrietură pe protagonist. Nu m-am dus cu mari aşteptări la ultima apariţie a celui mai faimos şi mai atipic profesor de pe marele ecran, dar enormitatea „fazei“ m-a frapat şi mi-a adus brusc aminte că mă uit, totuşi, la un film de pură aventură. Totodată, mi-am dat seama că, deşi celelalte filme nu escaladaseră în halul ăsta incredibilul, ele nu ajunseseră la un asemenea Everest al (in)imaginabilului, totuşi avuseseră suficient material senzaţional încît să contribuie la transformarea protagonistului într-o figură iconică a culturii populare. Pălăria şi biciul au devenit, de la a doua parte, aceea despre „templul blestemat“, mărci de recunoaştere ale lui Henry Jones jr., alias Indiana. Ca dovadă şi faptul că, în Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull, legendarul erou e precedat, precum Făt-Frumos de buzduganul său, de nu mai puţin legendara pălărie şi apoi de conturul umbrei sale – iar acordurile arhicunoscute ale temei muzicale subliniază „proiecţia“ mitică. Ca toate urmările primului Indiana..., şi aceasta