Un romancier de clamoroasă reputaţie "islamofobă" (Martin Amis) şi un istoric progresist, dar acuzat de "neoantisemitism" (Tony Judt) ar putea constitui cele mai bune exemple ale unei specii în plină mutaţie: intelectualul public. Există intelectuali specializaţi, bonzi academici, performeri sectoriali, şoareci de bibliotecă, scriitori la gazetă, conducători de edituri şi instituţii. Există, tot mai invidiaţi, şi aceşti intelectuali "reacţionari" - oameni despre care se vorbeşte mai mult, pentru că poziţiile lor şochează, ating nervul sciatic al unor societăţi occidentale anesteziate de hedonismul consumului şi de plezirismul autocomplezenţei... Tipologii cu devenire imprevizibilă. Poate că mulţi se aşteptau ca moartea, anunţată, a intelectualităţii, să apară oficial, cu faire-part şi litanie metafizică. Amis şi Judt demonstrează însă că respectiva categorie, fasonată în "stupidul secol XIX", moare, poate, dar... nu se predă!
Intelectualii dornici să scandalizeze moliciunea gîndirii consensuale au cel puţin o trăsătură comună. Adversarii lor de stînga numesc asta "neoconservatorism". Aş zice că e mai curînd vorba despre curajul de a revizita tradiţia şi de a înţelege omul ca pe o fiinţă stagnantă. Dacă activezi în Europa şi vrei să faci valuri, nu ajunge să fii oarecum filoamerican şi să saluţi, bunăoară, lichidarea lui Saddam Hussein în pofida bazarului ulterior. Trebuie şi să juri pe o antropologie de tip biblic, în care suma viciilor umane rămîne constantă, independent de progresul tehnologiilor. În vreme ce establishment-ul de stînga se afundă în autoculpabilizări postcoloniale, idealizează revoluţiile sexuale şi aplică dogmatic imperativele corectitudinii politice, intelectualii publici de dreapta fetişizează laborios realismul pe care toţi ceilalţi l-au condamnat, înainte de a-l pierde cu totul.
Martin Amis, de pildă, îi spunea unui jurnalist v
