Avem o frenezie a distrugerii. Orice funcţionează cît de cît în ţara asta e imediat supus batjocurii voioase, apoi ricanării insidioase, pentru ca, pînă la urmă, într-un niciodată stins avînt revoluţionar, să fie făcut fărîme. Muzica! Ei bine, cum, necum, institutele Academiei funcţionează. Nu toate la acelaşi nivel. Nu au toate producţie ştiinţifică egală, nici pe departe (dar nici nu poate exista unitate de măsură comună, aşa că, uneori, comparaţiile sînt neavenite). Oricum, avem aceste structuri în care se face cercetare, de multe ori la un nivel mult mai bun decît în universităţi. În consecinţă, din 1990 încoace, periodic, cu regularitate de metronom, cîte cineva are revelaţia originii lor sovietice: „instituţii staliniste“. Ar cam trebui, carevasăzică, desfiinţate. Pseudoargumente, aparent extrem de judicioase, se găsesc imediat. Printre cele mai des invocate este şi următorul: „cercetarea trebuie integrată învăţămîntului, unde s-a mai pomenit să fie plătiţi de la buget atîţia cercetători care nu predau!“. S-a pomenit, de exemplu, în Franţa, unde există cercetători CNRS (Centre National pour la Recherche Scientifique), în Italia, unde există CNR (Consiglio Nazionale delle Ricerche). N-or fi atît de mulţi ca la noi, n-or acoperi toate domeniile acoperite la noi, or fi evaluaţi altfel, mai serios – dar există. Şi nu Stalin a introdus sistemul. Mă întreb de unde axioma că fiecare cercetător trebuie să şi predea. Reciproca e, desigur, valabilă: universitarii trebuie să facă şi cercetare. Dar o societate care îşi permite să plătească oameni ocupaţi numai de cercetare nu are decît de cîştigat; e un efort care merită făcut. Ce învăţămînt fac cercetătorii de la Bell Lbs. sau de la Los Alamos? Desigur, dacă vor şi au timp s-o facă, nu poate fi decît benefic. Dar nu cursuri de licenţă ar trebui să facă această elită a cercetătorilor, ci cursuri de doctorat şi, eventual,