După o noapte petrecută într-un hotel mizerabil din Craiova, al cărui personal ţine morţiş să-ţi amintească de destinaţia sa iniţială, cea de cămin de nefamilişti, drumul spre Dunăre îţi creează o senzaţie reconfortantă, de vacanţă. Se simte deja apropierea apei, pe şosea trec maşini hîrbuite, cu numere de Dolj sau de Mehedinţi, supraîncărcate de bagaje, corturi şi unelte de pescuit. Vor opri într-un sat de dincolo de Orşova, al cărui nume, pe hartă, nu-ţi spune nimic, la un cot al Dunării sau în dreptul unei adîncituri a malului unde se formează un mic golf sălbatic, într-un "loc bun", ştiut doar de cunoscători. Pentru ceilalţi întreaga călătorie se transformă într-o aventură printr-un ţinut rupt de lume. Vor rătăci fără ţintă şi fără repere turistice de tipul "cazare" sau "masă", cu spaima că nu vor întîlni în drumul lor nici măcar o benzinărie, deşi în urmă cu doar cîţiva ani canistrele pluteau "în derivă" spre ţara vecină. Totuşi, vor avea parte de un peisaj ce nu se compară cu nimic văzut/bifat în România, marcat din loc în loc de rămăşiţele unui trecut industrial: scheletul uzinei de prelucrare a minereului de la Moldova Nouă sau cariera de piatră sîrbească de unde şi acum se ridică un nor de praf alb, ca un abur. În rest, nu există pensiuni cu patru margarete, nici magazine de suveniruri şi nu se organizează curse de ATV-uri (deşi porţiunea de drum dintre Orşova şi Sviniţa ar fi potrivită pentru aşa ceva). Fluviul nu este străbătut dintr-o parte într-alta de bărci sau şalupe. Seara e chiar înspăimîntător de pustiu şi de tăcut, amintindu-ţi de rolul pe care l-a avut dintotdeauna, cel de graniţă. Într-un secol al frontierelor fictive, aici Dunărea separă, deşi ai putea să le faci cu mîna pescarilor sîrbi care îşi improvizează aceleaşi gospodării de week-end pe malul lor. Doar ţînţarii migrează, căci ei nu au nevoie de viză.

Orşova: un moment turistic