De la întîile fronde la nostalgia cea de pe urmă, fixarea generaţiei nu-i departe de răspunsul la ce e amorul? Între însoţire de la sine şi tovarăşă mereu împuţinată care te şicanează cu răbojul anilor tăi, nu ştii ce-i generaţia. Cineva, dintre ai voştri sau din alţii, o va aduna, va tăia, va petici şi va da lumii curioase celebrul medalion cu rînduri de portrete. Printre ele intră, ramuri din pomul vieţii, liniile şcolilor, curentelor, grupărilor. Despărţirile.
Criteriu aproape unic de stratificare literară după război, în interbelic generaţiile funcţionează mai puţin. Deşi născuţi la un an distanţă, Arghezi şi Goga vor aparţine, totdeauna, unor capitole diferite. Pentru Aderca, însă, cînd pune între coperţi, în 1929, la Naţionala-Ciornei, Mărturia unei generaţii (ediţia a II-a), ei sînt doar "artiştii vremei". O parte vor prinde lumea de mîine. Ceilalţi, din 28 de mai mult sau mai puţin congeneri cu care Aderca stă de vorbă, sînt mandatarii deceniului trei. Pe care, cum îi aude el din întrebări, îi vede Marcel Iancu din linii.
Primul dintre ei este Arghezi, "orgă uriaşă", care "justifică între noi o generaţie şi un veac." Răspunsuri pe sărite, piezişe, viclene: "într'adevăr, când debutează scriitorul: în momentul în care se desface din cerneala lui un fluture viu sau o pasăre vie? la data artificială a tiparului? Sau te raportezi la debutul intim, asemănător cu mersul, noaptea, al lui Iisus pe ape?" Jocul la cacealma de stirpe fină pe care-l aştepţi, în fond, de la orice poet. De la orice apărător al artei pure, nepipăită de buricele cu care editorul burghez îşi numără avutul. Să intre, arta asta, în graţiile publicului? "Pentru ce?" Să fim, dară, liberi şi "contimporani cu Homer, cu Moisi, cu Evanghelistul Ioan şi cu Anton Pan şsic! - n.m.ţ, cântăreţul de la biserica Olari."
Schiţa de portret, sumară la Arghezi, e la Ticu Archip o